x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce plang Casandrele

0
24 Mai 2004 - 00:00

Leul greu e doar un proiect. Un proiect de lege. Cu siguranta insa ca Parlamentul il va adopta cat se poate de repede.

Si ca, in curand, Legea denominarii leului va deveni operativa. Ca sa fie timp pentru pregatirea aplicarii ei incepand de la 1 iulie 2005.

Proiectul de lege abia nascut are multi adepti. Dar are si adversari. Si nu-s deloc putine vocile care, in interventii publice, asociaza trecerea la leul greu cu o povara inutila. Sau chiar cu un calvar.

Obiceiul e vechi. Doar Casandrele sunt altele. Am pornit la drum, in decembrie ’89, cu un leu anemiat. Din acest motiv, in primul rand, liberalizarea preturilor a coincis cu explozia inflatiei. Am avut nevoie, an de an, de tot mai multi lei ca sa cumparam tot mai putine marfuri. Totodata, cursul leului pe piata valutara a alergat numai la galop. Casandrele au deplans „umilirea monedei nationale" si au varsat un potop de critici impotriva Bancii Nationale. Pentru ca a renuntat la cursul fix.

Plangeau, asadar, dupa minciuna cursului fix, fardat in birouri. Si blamau adevarul spus de cursul liber determinat de piata. Dar cursul liber, oricat de dramatica i-a fost miscarea ani la rand, a acoperit o buna parte din golul lasat in economie de incetineala eficientei si a competitivitatii. Romania a evitat, in ’99, intrarea in incetare de plati tocmai pentru ca rata de schimb flotanta si-a jucat bine rolul.

Casandrele n-au scapat nici momentul ianuarie ’98, in plina expansiune a pietei valutare, cand a fost declarata convertibiliatea de cont curent a leului. Au prevestit atunci, cu lacrimi in ochi, ca in cateva luni Banca Nationala isi va pierde in totalitate rezerva de aur si de valute. A fost tocmai invers: rezerva a ajuns la recorduri fara precedent in istoria tarii.

Astazi, Casandrele deplang „calvarul leului greu". De ce calvar? Explicatiile nu lipsesc. Este repetat cu insistenta faptul ca denominarea monedei nationale ar putea avea implicatii negative pe mai multe planuri: nivelul de viata al populatiei, miscarea preturilor, cuplarea economiei monetare cu economia reala. Mai mult, ar putea chiar sa intervina un soc al sumelor mici: salariul mediu s-ar cifra la 600 de lei, cine are un depozit bancar de 1.000.000 de lei si l-ar vedea redus la 100 de lei si asa mai departe. Cale lunga insa de aici si pana la povestea cu povara si calvarul.

Treisprezece tari au facut deja pasul, fara sa traiasca nici un fel de calvar. Exemplul cel mai semnificativ e Polonia, care a indraznit si a reusit. Zlotul greu a jucat un rol psihologic tare si a contribuit la potolirea inflatiei. Polonezii au pus in circulatie zlotul nou la 1 ianuarie 1995. In anul precedent, 1994, inflatia lor a fost, in medie, de 32,2 la suta. In anul in care masura a fost pusa in aplicare, la 1 ianuarie 1995, inflatia a coborat la 27,8 la suta. In anul urmator, 1996, saltul in jos a fost si mai mare: pana la 19,9. De mai multi ani, polonezii isi masoara inflatia anuala cu o singura cifra.

E drept, au esuat italienii. Ei au incercat sa treaca la denominarea lirei, dar au renuntat de teama reversului psihologic. Nu le-a fost usor sa renunte la senzatia ca sunt… o tara de milionari. Au reusit insa francezii, care au introdus un regim de acomodare. O vreme indelungata au mers atat „francii vechi" (usori), cat si „francii noi" (grei), cu care s-au facut plati si incasari in paralel. Pana cand, treptat, banii usori au fost retrasi din circulatie. Pe un astfel de regim, de acomodare, mizam si noi: un an si jumatate vor circula leii vechi si leii noi; preturile vor fi calculate in lei vechi si lei noi; la fel si facturile. Nimeni nu va fi chemat la un ghiseu sa i se schimbe banii vechi. Vom plati cu ei, un an si jumatate, timp in care vom primi bani noi.

Mai sunt si Casandrele care cred - si nu se sfiesc sa declare public - ca normal ar fi „sa sarim" direct la euro, fara sa ne mai chinuim si sa angajam cheltuieli mari cu leul greu. Fac insa doua grave confuzii. Merita sa le detaliem.

Prima confuzie e legata de bugetul tarii. N-are nici un sens sa fie invocate aici suferintele contribuabilului roman, platitor de impozite. Banca Nationala nu e finantata de la buget. Ea se autofinanteaza. Castiga bani si face cheltuieli din ce castiga. Inclusiv emisiunile monetare sunt suportate de Banca Nationala.

Cea de-a doua confuzie pleaca de la stabilirea datei de integrare in Uniunea Europeana: 1 ianuarie 2007. Daca lucrurile vor merge ceas, potrivit calendarului convenit, peste doi ani, sapte luni si o saptamana vom fi in Piata Comuna. Nu insa si in zona euro. Trecerea la euro va fi posibila, probabil, abia in deceniul viitor, dupa 2011. Daca vom reusi, mai intai, sa trecem la leul greu si apoi la leul tare.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   casandrele

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de