De ce politica internă trebuie să ajungă la nivelul celei externe?

Faptul că se sesizează handicapurile societăţii româneşti şi se încearcă eliminarea din instituţii a persoanelor care o fac să funcţioneze defectuos e un lucru lăudabil.

Numai că această luare de poziţie trebuie să aibă, mai departe, un  mod de gândire care să propună cum va evolua şi se va dezvolta.

Abordări de tip medieval, de genul în anumite persoane se ascunde diavolul, arată clar stadiul în care se găseşte acum politicul.

Elementele progresiste vor apărea doar în momentul în care vom putea trece peste actualele handicapuri şi vom reuşi să ne situăm şi în privinţa politicii interne la un nivel similar cu cel al politicii externe şi între cele două se va găsi o modalitate de relaţionare.  

Asta pentru că, dacă România reuşeşte să aibă o politică internaţională credibilă, în lipsa unei politici interne de aceeaşi factură – pe toate componentele, social, economic, sănătate, educaţie şi justiţie –, nu avem cum să fim o poveste de succes, ci doar să se verifice zicala: Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!

De aceea e nevoie ca cele două politici să ajungă la un numitor comun, pe baza punerii pe acelaşi plan a problemelor interne cu cele externe.

Şi, dacă acest lucru nu s-a întâmplat până acum şi se pot sesiza sincope în educaţie, sănătate sau justiţie, asta lasă să se observe lipsa de expertiză şi de pregătire a aleşilor poporului, pe domenii fundamentele pentru evoluţia statală.

Încă un “amănunt” care nu trebuie să ne scape din discuţie este acela că nu putem vorbi de o încercare de enclavizare la nivelul întregii Uniuni Europene, ci doar la cel al unor ţări. Iar dacă acestui fapt i se pune eticheta de europenizare, putem avea o imagine mai clară a influenţei Rusiei şi Turciei, state care nu doresc să devină membre UE.