x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce #rezist 2018 nu poate fi Mai '68

0
Autor: Serban Cionoff 10 Sep 2018 - 14:00
De ce #rezist 2018 nu poate fi Mai '68


Pentru că m-am săturat să asist la această înverșunată campanie  de spălare, în văzul lumii,  a rufelor murdare din familie- sau, ca să folosesc un limbaj mai dichisit: de externalizare a conflictelor interne- , am căutat să aflu un răspuns avizat la câteva întrebări privind sursele violenței verbale și fizice care devastează societatea românească, factorii care o stimulează sau care, eventual, pot să profite de pe urma sa. Fiind determinat, nu ascund asta, și de către anumiți propagandiști care nu mai contenesc să prezinte ieșirile la în stradă ale #rezistenților ca mod esențial și definitoriu de exprimare a voinței și putinței acestor tineri frumoși și liberi de a schimba din temelii societatea românească. Adică tot un fel de Mai *68 dar într-o transcriere adaptată la condițiile concrete. Ce-i drept, cam sumarele lor informații despre istoria mișcărilor de protest ale tinerelor generați anterioare i-au împiedicat pe apologeții #rezistenților să aprofundeze  asemănările și deosebirile cu evenimentele din  Mai *68, dar asta nu ne împiedică să vedem ,,ce e viu și ce e mort’’(vorba lui Benedetto Croce) într-o asemenea bună tradiție.   

 Așa am ajuns la cartea lui Raymond Aron ,,Istoria și dialectica violenței’’, apărută în 1972, despre care autorul mărturisește că ,,este rodul unor împrejurări speciale’’. Într-un anumit fel, cartea poate fi înscrisă în bibliografia confruntărilor de idei și a polemicii care i-au avut ca protagoniști pe Raymond Aron și pe Jean Paul Sartre, una dintre temele asupra căreia s-au purtat cele mai intense schimburi de replici a fost  legată de poziționarea acestor două proeminente personalități față de mișcările studențești din mai 1968. După cum, probabil, unii dintre cititorii acestor însemnări își amintesc, ruptura între cei doi protagoniști ai polemicii publice, a fost una categorică, irevocabilă. Sartre  fiind un partizan înfocat al contestatarilor , în vreme ce Aron se situa, tot în mod categoric, în tabăra opusă. În această ordine de idei, aș reține câteva observații pe care le face Raymond Aron despre felul în care Jean Paul Sartre îi califică, de fapt îi anatemizează, pe cei care nu s-au situat, cu arme și bagaje, în tabăra lui Cohn- Bendit și a celor care protestau sub lozinca ,,este interzis să se interzică!’’

 Conform analizei lui Aron, modul în care Sartre concepe confruntarea de idei este caracterizat prin ,,veleitatea de distrugere a adversarului’’. ,,Sartre – scrie autorul ,,Marxismelor imaginare’’- nu îmi acordă prezumția de nevinovăție:tot așa cum mai demult el scrisese că anticomuniștii sunt niște potăi, el considera că opoziția la mișcarea din Mai 1968, mă așeza printre cei pe care el nu îi poate, pe care nu trebuie să îi urască sau să îi combată, așa cum urăști sau combați răul’’. Pentru a conchide:,,În opinia sa(a lui Sartre n.n.), pentru a critica comunismul trebuie să te situezi de aceeași parte cu ei,pentru a-i critica pe studenți și pe Cohn-Bendit trebuie să te situezi pe partea lor’’.

 Avem, aici, modelul procustian tipic mentalului intoleranței politice sau de orice altă factură:,,Schimbul inegal- invective în schimbul argumentelor- corespunde, de altfel, logicii reciprocității noastre’’.

 Nu aș dori să se înțeleagă că pun semnul egalității între Jean Paul Sartre, admiratorul lui Cohn-Bendit și al comilitanților săi, și , eventual, Gabriel Liiceanu. Acesta din urmă fiind, și el, tot un apologet jurat, dar, de data asta, numai al lui Mălin Bot și al #rezistenților. Sau, poate aș face-o dar numai cu condiția ca- prin reducere la absurd-  să discutăm nu despre Jean Paul Sartre, ci despre acel Jean Saul Partre pe care l-a ironizat cu atâta sarcasm Boris Vian. Care, tot în romanul ,,Spuma zilelor’’, în loc de ,,L*Etre et le Neant’’ scria ,,L*Etre et le Neon’’. Aceasta fiind, repet și întăresc, singura împrejurare în care  aș putea admite că autorul controversatei cărți despre ,,Tragic’’(prietenii știu de ce… controversată!) ar putea fi considerat ca echivalentul carpato-pontico-dâmbovițean al mentorului și promotorului protestatarilor din Mai 1968. Acel Mai 1968 despre care, atenție!, Daniel Cohn –Bendit însuși se exprima, într-un interviu apărut în mai 2018 în revista ,,Nouveau Magazine Litteraire’’,în următorii termeni:,,M-am săturat de 68’’.

 Cât privește o eventuală comparație între mesajul transmis de conaționalul nostru din  Suedia, cu ale sale tăblițe de înmatriculare a mașinii, cu mesajul fulminantei cărți ,,Traite de savoir-vivre a l*usage de jeunes generations’’ a lui  Raoul Vanegem, apărută cu cinci decenii în urmă sau între principiile de inspirație declarat troțkistă, clamate, tot în acea vreme, de către liceanul Romain Guapil și lozincile în triplu exemplare pe care părinții le-au atârnat de gâtul odraslelor la mitingul din Piața Victoriei,treaba asta ține mai degrabă de domeniul literaturii absurdului, de la Caragiale la Eugene Ionesco și de la Jarry la Urmuz.     

 Cu toate acestea, există câteva motive pentru care putem rememora învățămintele pe care le-a reținut și le-a exprimat atât de convingător Raymond Aron în cartea sa despre violență. Mă refer, în mod deosebit, la acel ,,schimb inegal-invective în schimbul argumentelor’’ pe care îl regăsim, în de-acum nenumărate cazuri, atunci când ne referim la gesturile și în scandările unei importante părți a contestatarilor. Scandări care, din păcate, nu depășesc stadiul vulgarității agresive, de tipul/teapa ,,m…e’’ și nici nu vin cu soluții realiste, oportune, la anumite situații clar definite.  Manieră  nihilistă, în intenții, dar total lipsită de valoare reală și de finalitate constructivă, de un răspuns eficient la marile probleme și așteptări ale societății românești. Și, până la urmă, o manieră profund nocivă,  destabilizatoare, ai cărei promotori invocă drept singur și infailibil argument ,,dreptul de a huidui’’. Postulat de către Gabriel Liiceanu ca ,,suprem drept democratic’’. Postulat dar nu și demonstrat! 

  În plus, dacă luăm în calcul și faptul că exclusivismul și intoleranța, trăsături definitorii pentru mentalul individual și colectiv al unor asemenea protestatari de meserie, își au originea în teza leninist- stalinistă ,,cine nu este cu noi este împotriva noastră’’, ca și faptul că sintagma ,,ciuma roșie’’ este o emanație ideologică a doctrinarilor regimului lui Hitler, atunci ajungem la încheierea că, într-adevăr, trecutele și actualele proteste ale #rezistenților nu au nici-o legătură moștenirea lui Mai '68.

 În afară, desigur, de acel ,,schimb inegal –invective  în schimbul argumentelor’’ despre care făcea vorbire Raymond Aron, acest adevărat,exemplar, ,,spectator angajat’’ al realităților vremii sale, de la care am avea, încă, atât de multe de învățat.


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de