x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De dragul copilului

0
Autor: Andrei Bacalu 05 Aug 2007 - 00:00

Scene banale, un părinte improvizează un teatru de păpuşi, citeşte o poveste, pune in acţiune un trenuleţ. Pentru copilul său, evident. Ei bine, scene de acest fel sunt de neconceput pentru trei sferturi din populaţia planetei noastre.

Scene banale, un părinte improvizează un teatru de păpuşi, citeşte o poveste, pune in acţiune un trenuleţ. Pentru copilul său, evident. Ei bine, scene de acest fel sunt de neconceput pentru trei sferturi din populaţia planetei noastre. Mai mult, unii specialişti ne asigură că de-a lungul istoriei nu intotdeauna părinţii nu s-au jucat cu copiii.

Surprinzător? Poate că da, deşi argumentele nu lipsesc. Ceva destinat exclusiv copiilor? Literatura specializată incepe in 1658, cănd Jan Amos Komenski publica "Orbis Pictus", prima carte cu poze. Peste aproape un secol, in 1744, John Newbury lansează "Cartea ilustrată de buzunar", văndută cu o minge pentru băieţi, dar cu o perniţă de ace pentru fete. Să nu trecem cu vederea tradiţia orală a poveştilor lui Perrault sau a Fraţilor Grimm, de multe ori considerate prea violente pentru vărstele fragede. Â

Adevărata literatură pentru copii apare abia in secolul al XIX-lea, primul mare succes fiind "Aventurile lui Alice in Ţara Minunilor", nemuritoarea capodoperă a matematicianului Lewis Carroll. Au urmat alţi autori, Mark Twain, Jack London, Roald Dahl, Tolkien, Rowling, Creanga, Ispirescu, Cezar Petrescu.

Dar lectura nu este singura formă de interacţiune in cuplul părinte/ copil. Să revenim la joacă. Să fie aceasta oare un produs al progresului, o incercare de a-i pregăti pe copii pentru epoca informaţională? Pare greu de crezut. Joaca există in toate culturile, dar adulţii nu au in ea nici un rol, cu excepţia posibilă a celui de supraveghetori. Căţiva psihologi incearcă totuşi să ne convingă că a te juca cu propriii copii este unica posibilitate de a creşte un copil inteligent şi bine adaptat. Oare?

Inapoi la antropologie şi la etnografie. Un studiu publicat acum patru ani (autor Robert LeVine, de la Universitatea Harvard) ne informează că mamele din tribul Gusli, din Kenia, cu greu aruncă o privire copiilor, nici măcar atunci cănd ii ţin in braţe sau ii alăptează. Pe Insula Ifaluk, din Pacificul de Sud, localnicii sunt convinşi că inainte de a implini doi ani copiii "nu au nici creier, nici minte", aşa că ar fi inutil să stai de vorbă cu ei. In Peninsula Yucatan, din Mexic, copiii mici sunt mereu imbăiaţi şi infăşaţi, ceea ce ii linişteşte şi le permite părinţilor să-şi vadă de treburile lor. Autorităţile americane ii sfătuiau in 1914 pe părinţi să nu se joace cu copiii mici, de teamă că joaca ar putea fi un stimul excesiv de puternic pentru sistemul nervos fragil al micuţilor.

Inevitabil, există şi excepţii. La unele triburi nomade din Africa de Sud joaca este o activitate esenţială in relaţia părinte/copil. Eskimoşii (nume eronat pentru populaţia Inuit) fac jucării pentru copiii lor şi se prostesc impreună cu ei - să nu uităm că sunt obligaţi să se inghesuie luni la rănd intr-un iglu.

Toate bune şi frumoase, dar in aşa-zisa lume civilizată nu intotdeauna părinţii sunt cei care văd de copii, aşa că joaca devine un fel de obligaţie. In alte culturi, mamele işi ţin mai tot timpul copiii in braţe şi asta ii stimulează la fel de mult ca joaca, ne asigură Alison Gupnik, specialista in psihologia dezvoltării psihomotorii.

In mare, avem de-a face fie cu activităţi educative structurate, uneori in formă de joacă, fie cu o incercare de a lăsa natura să evolueze, fără prea multe tentative de a o controla sau dirija. Totul depinde de nivelul social, cultural şi economic al familiei in care creşte copilul.

O formulare inspirată ii aparţine lui Stevanne Auerbach, specialistă in jucării şi consultanţă a fabricanţilor (da, există şi o asemenea profesiune!) care susţine că ar fi bine ca părinţii să inţeleagă că ei reprezintă pentru copilul mic o primă jucărie de mari dimensiuni. Cine nu are chef de joacă nu va afecta negativ dezvoltarea copilului.

Impărţirea strictă pe grupe de vărstă, inclusiv crearea de produse destinate exclusiv unor astfel de grupe: imbrăcăminte, alimente, literatură, divertisment, este fără indoială o invenţie recentă. Pe moment nu avem posibilitatea de a aprecia utilitatea imediată sau pe termen lung a teoriilor actuale. Mulţi părinţi trăiesc cu convingerea că nu petrec destul timp in imediata apropiere a odraslelor şi regretă asta. Alţii cred că joaca nu este absolut necesară şi preferă incurajarea independenţei.

Un coleg de generaţie işi amintea că a primit prima jucărie la vărsta de 12 ani, pănă atunci s-a mulţumit cu improvizaţii. El cita insă cu mare entuziasm observaţia lui Piaget: "Nu există copii răsfăţaţi, există doar copii insuficient răsfăţaţi!".

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de