x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De la criza rachetelor la criza scutului anti-rachetă

0
Autor: Adrian Severin 15 Apr 2008 - 00:00

Izbucnirea în 1962 a crizei rachetelor amplasate de URSS în Cuba, la porţile Americii, a revelat pericolul ruperii echilibrului strategic între superputerile Războiului Rece. SUA au adus problema în atenţia ONU. Cînd dialogul multilateral era în toi, Preşedintele Kennedy a transferat negocierile în cadru bilateral şi a ajuns cu omologul său sovietic, Nikita Hruşciov, la o înţelegere separată.

Izbucnirea în 1962 a crizei rachetelor amplasate de URSS în Cuba, la porţile Americii, a revelat pericolul ruperii echilibrului strategic între superputerile Războiului Rece. SUA au adus problema în atenţia ONU. Cînd dialogul multilateral era în toi, Preşedintele Kennedy a transferat negocierile în cadru bilateral şi a ajuns cu omologul său sovietic, Nikita Hruşciov, la o înţelegere separată. Deşi conflictul era astfel evitat, mulţi au regretat că soluţia rezultase din confruntarea forţei oponenţilor iar nu din aplicarea dreptului internaţional. Jocul de sumă nulă şi dreptul forţei prevalau asupra forţei dreptului.

În anul 2008 scutul anti-rachetă pe cale de a fi instalat de SUA în Europa centrală, la porţile Rusiei, pune în discuţie iarăşi echilibrul de putere ruso-american. Problema a fost trecută pe agenda Consiliului NATO-Rusia la Summitul de la Bucureşti pentru ca imediat după aceea să constituie subiect principal al întîlnirii Bush-Putin la Soci. Abia la întîlnirea din urmă s-au identificat soluţii şi s-au marcat progrese.


Neîncrederea în organizaţiile internaţionale şi în capacitatea lor de a păzi ordinea globală este o caracteristică a şcolii de gîndire neo-conservatoare. Dorinţa marilor puteri de a negocia în format bila­teral nu ţine doar de neîncredere ci şi de interesul de a valorifica disproporţia de greutate dintre ele şi interlocutorii lor. Interesant este că atît SUA cît şi Rusia preferă să negocieze cu membrii EU iar nu cu EU ca subiect colectiv. Din acest punct de vedere, Washingtonul şi Moscova se găsesc pe aceeaşi poziţie cînd este vorba de cadrul discuţiei privind problema vizelor sau a scutului anti-rachetă ori respectiv a conductelor de petrol şi gaz.

După atacul terorist din 11 septembrie 2001 NATO a făcut un gest extraordinar de compasiune acceptînd să considere că agresiunea cu pricina, deşi nu era pornită în numele unui stat, putea pune în mişcare clauza de solidaritate cuprinsă în articolul 5 al Tratatului de la Washington. SUA au mulţumit dar au preferat să meargă singure la luptă. Obligaţia de a se coordona cu aliaţii le jena. Aşa s-a degajat maxima: “Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este necesar!” La Bucureşti s-a cerut suplimentarea participării NATO în Afganistan întrucît, între timp, după ce au cîştigat războiul, SUA au văzut că nu pot cîştiga şi pacea.

Cînd s-a pus problema intervenţiei în Irak şi aliaţii au reproşat Casei Albe că nu ţine seama de rezervele lor preferînd să plece la luptă cu o coaliţie de strînsură, administraţia americană a replicat că nu ţinta se alege în funcţie de mijloace ci mijloacele se aleg în funcţie de ţintă. Evident, ţinta se stabileşte unilateral; deci în afara alianţelor.


Subiectul cel mai grav care a fost abordat în timpul Summitului NATO de la Bucureşti a trecut neobservat. Este vorba despre analiza relevanţei actuale a articolului 5 al Tratatului de la Washington efectuată în cadrul unei Conferinţe paralele concepută a fi bancul de testare şi vitrina reuniunii oficiale. Argumentele şi concluziile dezbaterilor – de altfel lăsate în coadă de peşte – nu contează. Grav este faptul că discuţia a fost deschisă; că întrebarea dacă solidaritatea cu aliatul atacat mai este obligatorie, posibilă, oportună, imediată, efectivă în condiţiile unei Alianţe extinse şi a unei lumi post-bipolare, a fost pusă. E ca şi cum un profan ar fi intrat în Sfînta Sfintelor şi ar fi ridicat capacul de pe chivotul legii ca să vadă dacă poruncile scrise pe tablele lui Moise au fost bine predicate. De aici pînă la schimbarea lor mai e un pas. Deşi nu la asta s-a gîndit, domnul Putin are dreptate cînd spune că SUA ajung să transforme NATO în alt ONU – adică într-o organizaţie care întreţine iluzia păcii întreţinînd iluzia dialogului.

În trecut, dialogul SUA-Rusia a reuşit să salveze echilibrul global. Hruşciov nu voia să atace America cu rachetele din Cuba, ci să o determine ca în schimbul retragerii acestora să îşi retragă propriile rachete din Turcia. Domnul Putin nu se teme astăzi că scutul anti-rachetă va fi folosit ca armă împotriva Rusiei ci că poate modifica echilibrul de for­ţe dintre aceasta şi SUA. Cînd doi gangsteri se bat nu contează cîte gloanţe are fiecare ci cu cîte rămîn după ce prima sal­vă s-a oprit în vestele anti-glonţ. Spre a păs­tra echilibrul în dinamica lui, Moscova a creat o criză. Pentru rezolvarea acesteia tot ea cere recompensă; anume renunţarea SUA la dreptul de a dicta termenii echilibrului.

Totuşi, ordinea mondială nu mai este bipolară. Echilibrul ruso-american nu mai este echilibru global. Raţiunea echilibrului terorii nu funcţionează în condiţiile terorismului global. Stabilitatea globalismului multipolar cere cel puţin trei actori globali. Europa trebuie să devină cel de-al treilea. Ştie ea cum?

 

 

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de