x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De meserie urlător

0
Autor: Tudor Octavian 07 Oct 2009 - 00:00
În piesele istorice, distribuţia se termină cu halebardieri, servitori şi oameni din popor. Numele figuranţilor nu apare niciodată pe afişe. L-am  cunoscut, la Teatrul din Galaţi, pe unul dintre figuranţii-pensionari ai Naţionalului bucureştean. Aici, în provincie, el primea nişte roluri mici, totuşi roluri. Există aşadar ierarhii şi în lumea celor care nu contează. Un nimeni la Opera Garnier din Paris e cineva faţă de un nimeni de la Opera din Bucureşti.

Am făcut şi eu, în studenţie, figuraţie într-un film cu soldăţime. Am cunoscut persoane care făceau figuraţie de o viaţă şi care se purtau cu noi, cei pasageri în meserie, ca mari celebrităţi. Nouă, celor care n-aveam şanse de a mai ciupi nişte bani şi în alte filme, ne vorbeau de sus, fapt care ne coaliza. Un timp, am aparţinut unui grup de revoltaţi care voiau să-i alunge de pe platouri pe senatorii de drept ai anonimatului plătit.

După 1990, meseriile liberale de urlători şi de aplaudatori cu contract au devenit foarte căutate de şomeri şi de vârstnicii cu pensii mici.

Mulţi le frecventează şi fiindcă în echipele de urlători electorali şi de aplaudatori, de la emisiunile de divertisment, se stabilesc prietenii. Altfel spus, au cu cine socializa, şi nu oricum, ci având ca subiect fertil chiar condiţia lor de lucrători cu palmele şi cu gâtlejul.

Puţini ştiu că grupurile de strigători, care susţin, în emisiunile electorale cu public, un partid sau un candidat, nu-s decât prin excepţie membri ai acelui partid ori ai partidului care trimite candidatul în televiziune.

De regulă, grupul îmbracă tricourile roşii sau portocalii chiar în seara cu pricina, fiindu-le indiferentă orientarea politică a insului care trebuie susţinut cu gălăgia.

Stând de câteva ori în preajma unor astfel de echipe de urlători bine antrenaţi şi atent dirijaţi de un şef-urlător, m-am lăsat contaminat de energia vocală a echipei. Urlatul în gloată e o activitate care îşi construieşte nişte legi prin continuitate. Nu se zbiară anarhic, ci conform cu vocaţia.

După mai multe şedinţe de urlat, figuranţii fac un gen de conştiinţă profesională, nu foarte deosebită de a halebardierilor de pe scenele teatrelor cu faimă. Au ce povesti acasă, au legat amiciţii cu o bază afectivă durabilă, au o activitate care stârneşte invidia masei de pensionari din parcuri. Grupurile se constituie foarte repede în găşti de remarcaţi şi facţiuni de "opoziţie" internă.

Unii oameni sunt sortiţi celei mai dureroase neluări în seamă: Sunt ignoraţi chiar şi în mulţimile fără nici o definiţie pe individ. Anonimatul are vedetele lui. Un urlător, cu un glas ruginit, dar încă tunător mi-a spus că e în meserie de 15 ani şi că existenţa sa are în fine un sens, că poate vorbi pentru prima oară în viaţă despre o vocaţie, despre o calificare reală la locul de muncă. Mi-am refăcut şi familia, mi-a zis el mândru, arătând spre o cucoană rumenă la faţă şi frumos împlinită de ani. Mai aplaudă şi ea un timp la liberali, dar n-are viitor, aşa că o să aranjez cu şeful s-o aducem la pedelişti. Cu glasul ei şi cu palmele ei, la liberali se ratează.

Mario, i-a mai zis bărbatul, ia fă-i domnului redactor puţin talent de-al tău! Şi Maria a scos un chiuit electoral pentru care ar fi invidiat-o şi Tarzan, fiul junglei.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de