De unde vine frigul

Ce ciudăţenie, ca să nu spun lipsă de recunoştinţă! În ultimii 20 de ani, am fost de mai multe ori în America decât în Iaşii studenţiei mele. Zilele trecute, încercând o recapitulare nostalgică a acestei perioade, am constatat mirat că n-am ajuns decât în două rânduri la Iaşi. M-a podidit pur şi simplu ruşinea şi într-una din dimineţile următoare am pornit cu maşina spre Moldova. Fără nici o treabă, dacă se poate spune aşa despre nevoia de a revedea nişte locuri faţă de care tinereţea mea a rămas pentru totdeauna datoare. Cum nu mai există, despre tinereţe vorbesc, e limpede că nu pentru a-i achita acesteia datoriile am pornit la drum. În numele vârstei pe care o am acum am făcut-o.

Pare de necrezut, dar timp de două zile habar n-am avut că există pe lume politică şi balamucul numit Bucureşti. În loc de televizor, m-am uitat în aceste zile la dealuri peste care jur că l-am văzut trecând în vârful picioarelor chiar pe Dumnezeu. Deghizat în curcubeu. Şi m-am uitat la câmpuri pe întinderea cărora toamna îşi dădea sufletul de gol,
azvârlind în păsări cu bulgări de lumină, dacă nu cumva se întâmpla invers, azvârlea în lumină cu păsări. Şi se mai vedeau, de o parte şi de alta a drumului, sate mai degrabă vesele decât triste, deşi în porţile caselor răsăreau uneori chipuri de femei bătrâne mai degrabă triste decât vesele.

Nu puteam, chit că se făcuse seară, să nu urc dealul Copoului până în dreptul Universităţii, unde mi-am închipuit pentru o clipă c-o să mă zăresc chiar pe mine tânăr, ieşind de la cursuri şi amestecându-mă printre copacii zvelţi ai pădurii de studenţi ce luneca la vale gălăgioasă. În apropierea Casei Pogor mi s-a părut c-aud poarta scârţâind. A fost cât pe-aci să-i văd pe Mihai Eminescu şi Ion Creangă ieşind de la cenaclul Junimea. A lipsit foarte puţin, vreo sută treizeci şi ceva de ani. Nimerisem ziua, dar greşisem, cred că din pricina emoţiei, secolul. Nu puteam apoi să nu trec pragul Mitropoliei, nu pentru a-i cere lui Dumnezeu să-mi dea tinereţea înapoi, ci pentru a-L ruga să lase luna, ce tocmai se strecura printre turle, măcar până la sfârşitul lumii acolo.

Am sunat un singur prieten în puţinele ceasuri petrecute la Iaşi. Stând de vorbă cu el, am stat de vorbă cu toţi oamenii pe care îi ştiu acolo. Doamne, ce bine mi-a fost! Aproape că mi s-a făcut frică de ceea ce mi se întâmpla. Dacă n-o să fiu în stare să îndur atât de multă bucurie? Nu mă întrebaţi cum, dar am fost. Eram departe de Iaşi când mi-am dat seama că totul se petrecuse aievea, nu visasem. M-am oprit la Mirceşti să-i spun bună dimineaţa domnului Vasile Alecsandri şi să mă minunez de tihna luminoasă a conacului său de aici.

N-am luat-o razna, dragii mei, pretind că sunt totuşi un om întreg la minte, dar pe măsură ce mă apropiam de Capitală simţeam cum se urâţesc toate şi cum începe să se facă frig. Imediat ce am ajuns acasă, am înţeles că frigul nu vine de afară, ci din televizorul pe care m-a pus din nou dracul să-l deschid.