x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ziua tatei

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 17 Iul 2011 - 21:00

Aceasta a fost intotdeauna data la care ne-am raportat, data care ne obliga sa fim optimisti si luminosi. In functie de 20 iulie, ne faceam planuri de vacanta, ne puneam in ordine ide­ile si sentimentele. Anul trecut, pe vremea aceasta, planuiam cu tata o masa in curte. Nu-i mai placeau in­tal­nirile cu multi oameni, asa ca i-am che­mat doar pe cei pe care ii simtea aproape.

20 iulie a fost mereu ziua in care era nevoie sa fim toti, sa ne strangem acasa, sub protectia incomparabila a tatei, sa ne bucuram de maruntisuri si sa ne privim adanc in ochi, ca si cum ar fi ultima oara. Si, iata, anul trecut chiar a fost ultima oara! Nu-mi vi­ne sa cred ca eu inca sunt aici, ca 20 iu­lie inca exista in calendar si, totusi, ta­ta nu e acasa, tata nu cheama lume in curte. Va fi pustiu pe strada noastra, in traditionala zi a marilor reve­deri, desi vorbiseram, vara trecuta, sa repetam obiceiul de a sarbatori intre prieteni.

Am facut un fel de ancheta pentru revista noastra, pentru Flacara lui Adrian Paunescu, rugand oameni dragi sa scrie cateva randuri pentru tata, cu ocazia aniversarii lui. Cei mai multi dintre ei, cei care au fost pre­zenti ani la rand la intalnirile cu el din mijlocul anotimpului, au su­bliniat cat de important era sa existe acest prilej ca sa se mai dilueze distantele, ca oamenii sa fie din nou impreuna, macar pentru cateva ore. Zilele de nastere ale tatalui meu nu au fost niciodata simple intalniri cu mancare buna si vin pe mese. Mereu s-a ajuns la mult mai mult: muzica, poezie, dialog, amintiri, planuri de viitor, opinii, promisiuni, lacrimi si curaj. Asa traiam ziua lui de 20 iulie, privind de pe margine spectacolul oferit de cel mai puternic om din viata mea, de tatal meu, de acela pe care in fiecare clipa l-am crezut in stare sa schimbe lumea si sa ma ia cu el in orice colt al noii sale realitati.

Uneori, ma simt singura. Uneori, am senzatia ca nu mai are absolut nici un sens sa vina iulie, sa treaca pri­ma sa jumatate si sa ne trezim pe 20, sa ne trezim pustiiti in ziua care, pentru familia mea, ramane cea mai im­portanta zi a anului. Imi imaginez cum s-ar fi conturat aceasta aniversare, cum l-as convins pe tata sa ac­cepte sarbatoarea celor 68 de ani de via­ta, cum ar scris in toiul noptii lista de invitati, cum m-ar fi rugat sa tri­mit mesaje celor pe care voia sa ii revada, rugandu-i sa fie prezenti, ca in fiecare an, in curtea noastra, in nefericita noastra curte care nu mai are stapan. Mi se face frig cand imi amintesc de ultimul noiembrie, mi se ingusteaza orizonturile cand ma uit la fotografiile de anul trecut si-mi dau seama ca nu am facut destule poze cu tata, pentru eram mereu ocupata cu invitatii si cu problemele de organizare.

Dupa 20 iulie, de obicei plecam in va­canta cu mama. Tata ramanea aca­sa, avea revista de facut, avea rubrici de scris, nu putea sa se desprinda usor de tara, lui ii era bine aici, chiar daca obosea, chiar daca il dezamagea directia in care mergeau toate. Ma gandeam, la un moment dat, ca el de mult nu ne-a mai apar­tinut noua, ca familie. El era al tarii. El este al tarii. Am invatat sa-l impart cu toti cei care il iubesc si-l cauta in fiecare vers. Eu doar sunt putin mai norocoasa decat altii, pentru ca imi este tata, iar acest privilegiu imi va marca pentru totdeauna viata.

Ma bucur sa vad ca oamenii nu l-au uitat. Marele nostru prieten din sud, domnul Mihai Anghel, organizeaza pe 19 iulie, la Craiova, un spectacol in amintirea lui Adrian Paunescu, un spectacol pentru poetul care a trait gandindu-se la poporul lui, care s-a consumat, suferind pentru toate nenorocirile tarii. La Bucuresti, pe 20 iulie, va avea loc prima editie a Premiilor Nationale "Flacara lui Adrian Paunescu", unde se vor strange oameni din diverse domenii, ca sa-si aduca aminte de ce aceasta data nu va putea trece nicicand in anonimat.

Nu pot sa spun ca e primul 20 iulie fara tata. M-am convins ca el n-a plecat de tot, am incercat sa in­te­leg ca va ramane mereu aproape de mine, pentru ca stiu ca i-a fost foarte frica sa ma lase singura intr-o lume asa de nesigura! E primul 20 iulie in care nu-l pot vedea, in care nu-i pot pune mana pe frunte, in semn de iu­bire fara limite. E groaznic de dureros, e o neputinta care sufoca, e un dor care creste odata cu fiecare clipa de despartire. Nu stiu ce am de facut, fara privirea lui, in ziua in care trebuia sa fim toti. Chiar nu stiu.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de