Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Săptămâna trecută m-am repauzat. Aşa am vrut eu. Să nu bănuiască însă careva, vreun credul cu îngăduinţa la purtător, că mi-am luat liber pentru cine ştie ce cutreierări spirituale. Nu! Sfintele Sărbători şi-au făcut loc în sufletul meu doar atât cât este omeneşte posibil. În rest, domesticeală cât cuprinde şi un răsfăţ leneş pe care l-am rafinat cum am ştiut mai bine. Am concurat de minune cu amorţeala generală a lucrării trebuincioase. Şi mi-a plăcut că în această amplă amorţeală doar fotbalul s-a mai făcut că face. Aşa-i trebuia! Mai păgân în consistenţa sa, fotbalul trebuia pus la treabă, fiindcă numai el este capabil de comicării ieftine la efort.
Rezultatele căznite de ultima etapă reclamă o aspră mediocritate a competiţiei. Ele încarcă totuşi atenţia prin consecinţe şi încercarea inculpaţilor de a se justifica. Zona retrogradării face graniţă tot mai severă în raport cu graţiatele campionatului. Universitatea Craiova pare tot mai convingătoare în discursul său dramatic. A mai pierdut un meci pe teren propriu. Insuccesul din meciul cu Braşovul nu este însă capabil să dea dimensiunea reală a dezastrului. Abia atunci când realizezi că Universitatea nu mai joacă nimic, abia atunci când realizezi că lotul echipei face reclamă unei totale destrămări, poţi spune că Adrian Mititelu, în nimicnicia sa, a reuşit definitiv. Aurică Ţicleanu, acceptând retrogradarea ca pe un verdict ireversibil, vorbea despre necesitatea imperioasă a reconstrucţiei. Are dreptate. Dar adevărul spus numai pe jumătate nu reprezintă decât o mare minciună. Universitatea Craiova trebuie reinventată. Însă, chiar dacă ar apărea la Craiova magicianul capabil de minuni în materie de reconstrucţie, câtă vreme clubul va fi pe mâna unor demolatori, Craiova nu va mai avea echipa pe care oltenii şi-o doresc. L-am ascultat şi pe Ilie Balaci vorbind despre situaţia actuală a Universităţii. Săracul! Mai de grabă ar fi fost capabil să câştige zece meciuri de unul singur decât să descrie neputinţa Craiovei. Nu mai găsea omul cuvintele capabile să-l descarce de atâta năduf. Şi asta nu pentru că s-ar fi ferit cumva de rostirile neaoşe. Nu! Am înţeles că Ilie a dat-o în bâlbâială doar pentru că şi cele mai ale dracului înjurături ar fi fost prea blânde în raport cu ceea ce merită demolatorii Universităţii.
Lupta la vârf devine şi ea tot mai gâfâită. Despre reuşite ale pretenţioşilor nici nu poate fi vorba. Aglomerate de neputinţe, echipele cu şanse la împăunare chiorească mizează tot mai mult pe împleticirea adversarului. Marian Iancu a trecut, după egalul cu Tg. Mureş, la declaraţii de 0-0. Adică nule. A renunţat la fudulie şi a bagat la înaintare viciul modestiei. Spune Marian Iancu, pe proprie răspundere, că Politehnica nu merită campionatul, că doar norocul a propulsat echipa sa în postura de urmăritor al liderului şi că, în consecinţă, renunţă la obiectiv. Teatru prost. Vrăjeală ieftină. Fractura logică l-a dat de gol. Fiindcă resemnarea s-a metamorfozat imediat în şantaj la propriii jucători, pe care i-a ameninţat cu şut în fund dacă aceştia nu se vor plasa în beneficiul milioanelor din Liga Campionilor. Apoi, de la şantaj a trecut la lustruire libidinoasă. Marian Iancu l-a plasat pe Marius Avram în supremaţia elogiilor sale. Fiindcă Marius nu-i vreun orfan, fiindcă Ma-rius are şi el un tată care, nu-i aşa?, întâmplător, este chiar şeful de taraf de la CCA.
Oţelul Galaţi ţopăie din ce în ce mai nervos. Echipa nu mai are confortul avansului liniştitor şi se comportă în consecinţă. Panica gălăţenilor pare să fie indusă şi de faptul că ei nici nu beneficiază de prietenii protectoare. Astfel se poate explica faptul că, la Bistriţa, Galaţiul a întâlnit nişte adversari care nu mai semănau deloc cu sictiriţii din Cupa României.
Începe să-mi placă finalul de campionat. Dar nu dau vina acestei plăceri pe fotbal. Deconturile chinuite sunt cele care mă amuză copios.
