Deficitul extern al statului

Contul curent al balanţei de plăţi externe şi-a redus deficitul la 5 miliarde de euro în 2012, plasându-se foarte aproape de nivelul din 2009, anul cu cel mai mare recul economic din perioada de criză. La ce concluzie ne duce citirea acestor cifre? Că în măsura în care deficitul extern este suma dintre deficitul neguvernamental şi cel guvernamental, el a fost realizat preponderent în sfera statului. Cu alte cuvinte, dacă deficitul de cont curent s-a situat anul trecut la 3,7% din PIB, iar cel bugetar la 2,5%, statul este responsabil pentru două treimi din soldul extern negativ. Asta arată că în vremea în care companiile private se confruntau cu falimente pe bandă rulantă, sectorul public, cu tot cu FMI pe cap, făcea eforturi limitate. Adică, în ciuda faptului că statul şi-a micşorat deficitul sub limita de risc de 3% din PIB, greul l-a dus tot sectorul privat, “măcinat” cu impozitul minim, arierate, majorarea CAS, TVA şi a taxelor pe proprietate. E drept că abia la doi-trei ani de la înăsprirea fiscalităţii s-a văzut că nu mai creşte nimic în România. Este însă doar o problemă de mecanism de transmisie. La americani, care au pieţe şi instrumente, anticipaţiile sunt aduse în prezent la numai 6 luni de la luarea unor măsuri...

Deficitul extern poate fi interpretat ca o sumă între deficitului neguvernamental şi cel bugetar, dar şi ca o diferenţă între investiţii şi economisiri. Iar reducerea fluxurilor de capital şi majorarea economiilor, care au dus la îngustarea deficitului, au, practic, aceeaşi cauză: mediul economic precar. Altfel spus, banii s-au strâns în bănci pentru că actualele dobânzi, chiar real-negative, sunt de preferat unei economii reale suprataxate, atât de ostil e mediul economic! Şi investiţiile străine directe au scăzut pe fondul mediului de business neprietenos până când au ajuns să fie mai mult credite - pentru prima oară dupa 2007, împrumuturile între companiile-mamă din străinătate şi subsidiarele autohtone au depăşit investiţiile propriu-zise.

Mai departe, economisirile în creştere, care nu s-au materializat în fluxuri către economia reală, au finanţat bugetul statului la preţuri în scădere, pentru că statistica arată că în timpul în care creditul guvernamental a avansat cu 6% în termeni reali, cel neguvernamental s-a micşorat cu 3,5%. Aşadar, statul a beneficiat de împrumuturi cu care şi-a alimentat deficitul bugetar şi a „întreţinut” grosul deficitului extern, care ar fi scăzut mult mai mult dacă ar fi stat la mâna unui sector privat, lipsit de împrumuturi, erodat de taxe şi care şi-a finanţat deficitul de credit de la bănci prin arierate către proprii angajaţi, cărora nu le-a plătit salariile la timp.

Se mai spune însă că deficitul extern este şi o formă reprimată de inflaţie şi se vede limpede cum în paralel cu scăderea acestuia, presiunile inflaţioniste se amplifică. Dar inflaţia este tot o formă de deficit, mai precis unul de productivitate. Iar asta nu face decât să confirme postulatul lui Milton Friedman că nu există prânz gratis, finanţând preponderent sectorul neproductiv, nu poţi realiza sporuri de productivitate.