Delicioşii covrigi de Buzău

n Femeia care stăpânea la perfecţie câteva limbi străine. La piaţă îi blestema pe speculanţi în engleză, cu amantul ţipa măscări erotice în nemţeşte, pe copii îi muştruluia în franceză, pe golanii care se legau de ea pe stradă îi înjura în spaniolă.

n) O formă de ţicneală politică e semnificativă pentru o întreagă categorie de îndărătnici, de oameni care se aşază de-a curmezişul, chiar şi de-a curmezişul interesului personal, aşa, de-ai naibii. Vânzătorul de ziare de la un chioşc din zona Pieţei Obor, un bărbat masiv, bun şi la îndoit fiare în construcţii, ne-a luat la ochi pe câţiva clienţi şi ne zice că nu mai are gazeta pe care i-o cerem, deşi o are.

Ne ştie sau ne simte de altă orientare politică decât a sa. Ne sancţionează scurtându-şi sieşi încasările şi câştigul. Omul mă întoarce cu ideea la scena pe care am trăit-o în urmă cu un an, când l-am mângâiat pe cap pe un băieţel care se smiorcăia. L-am întrebat: De ce plângi, micuţule?, iar el mi-a răspuns plin de ranchiună: De-al dracului! Nu cred să fi fost fiul chioşcarului, dar din neamul acestuia era. Un neam de recalcitranţi fără cauză.

n) În tren, un domn care molfăie un covrig îmi explică foarte pătruns de ştiinţa sa că e covrig de Buzău. Pentru că ridic din umeri, fapt ce înseamnă că nu realizez importanţa covrigilor de Buzău în contextul producţiei naţionale de covrigi, domnul zice cu mirare şi cu tonul celui dispus să-mi corijeze ignoranţa: Vai, dar cum nu ştiţi?! Toată lumea ştie că sunt cei mai buni! Cu alt prilej, un vecin m-a servit cu o "Eugenia", privindu-mă întrebător şi parcă sigur de cum voi reacţiona.

Ei, vezi - a zis el - nu te aşteptai, nu? Este o "Eugenia" de Dobrogea. Altă marfă! Vecinul voia să spună că nişte patrioţi restaurează simboluri ale alimentaţiei din comunism, aducându-le la adevăratul lor potenţial: covrigii, Eugenia, mentosanul, Cico. Şi nu numai că le restaurează, dar le asigură şi o nouă identitate naţională, ca branduri regionale.

n) În urmă cu o lună, într-o seară vânătă anunţând stricarea vremii, pe deasupra Casei Scânteii a trecut un puhoi de ciori. Cerul s-a înnegrit timp de jumătate de ceas. Zburau către Otopeni şi cârâiau stins. Se tot duceau, băgându-ţi frica-n oase. Nu erau mii, erau milioane. Unde stătuseră până atunci, ce le aduna ca pentru o invazie, unde se duceau? Un univers paralel, înfricoşător, organizat. I-am întrebat pe câţiva colegi dacă au văzut şi ei exodul acela imens de ciori. Care ciori? Care exod?
Ce tot spui? De unde atâtea ciori în Bucureşti?

Şi, totuşi, eu le-am văzut. Nu-i deloc sănătos să-i mai întreb şi pe alţii, fiindcă risc să mi se spună că exagerez, că probabil ciorile erau în capul meu. Poate câteva mii, acolo. Dar milioane?!!
De ce nu miliarde?