Democratie si memorie (II)

Revista Agora a fost, cum spuneam in editorialul anterior, o tribuna a spiritului democratic antitotalitar. Au aparut in paginile ei articole care raspundeau, in chip analitic, insa nu mai putin critic, orientarii tot mai fatis xenofobe a regimului Ceausescu. Politica aberanta a dictaturii era demascata in chip metodic. Multe din texte proveneau din tara, altele erau scrise de personalitati ale exilului (legaturile personale si entuziasmul lui Dorin Tudoran au contat enorm). Erau discutate tehnicile manipularii comuniste, inclusiv mistificarile operate mai intai sub Gheorghiu-Dej si aduse la stadiul de paroxistica perversitate in timpul ofensivei protocroniste. As aminti aici articolul Ilenei Vrancea, "Mina statului democrat-popular", in care autoarea facea o convingatore analiza a strategiilor antiintelectuale ale dictaturii comuniste. Referindu-se la "aventura" publicarii monografiei sale despre E. Lovinescu, in care se intalnise cu obtuzitatea si perfidia aparatului ideologic, Ileana Vrancea propunea o viziune neconformista asupra anului 1968. Pentru ea, acel an, transformat de discursul oficial in fundament al cultului lui Ceausescu, "s-a dovedit momentul-cheie, cand mana statului democrat-popular a exhibat cu ostentatie caracterul inexpugnabil al principalului sau instrument de lucru - Securitatea - care a impodobit-o cu mantia proaspat reconditionata a «rezistentei antirusesti»".

Tot in volumul din care am citat, aparut in februarie 1990, aparea un grupaj de articole intitulat "Anul revolutionar 1989 si Europa Centrala". Evident, numarul fusese pregatit cu cel putin cateva luni inainte, deci articolul meu ("Sub semnul panicii") se referea la nonevenimentul numit Congresul al XIV-lea al PCR (ultimul din istoria acestui parid). Voi cita aici finalul articolului: "Dupa ce a palmuit demnitatea unei indelung oprimate natiuni, dupa ce a transformat coruptia in principiul vital de guvernare in Romania, Nicolae Ceausescu se va vedea tras pe roata razbunarii istoriei. Iar nimeni nu va gasi mai mari delicii in ruina despotului decat cei care, cu fariseica veneratie, ii canta azi penibile osanale. Spre a-si spala pacatele, si nu sunt putine, sicofantii de serviciu (…) se vor intrece in demolarea pseudo-eroului in care n-au crezut, dar pe care l-au slujit, din spaima, lasitate si nesfarsit carierism." Urma apoi un post-scriptum care surprindea, cred, sindromul pe care l-am numit candva al trecerii Romaniei de la starea de gratie la aceea de greata: "Aceste randuri au fost scris in noiembrie 1989. Iata-ne contempland implinirea catorva din profetiile de mai sus. Cele bune si cele rele. Disparitia tiranului, eliminarea bandei sale, pe de o parte; convertirea subita - Doamne, cat de dezgustatoare - a unora de care ne-am fi dorit scapati".

Intr-un eseu scris tot in noiembrie 1989, politologul Michael S. Radu nota cu pasionat realism: "Avem dreptul si datoria morala sa speram si sa luptam pentru ca Revolutia din 1989 sa ajunga candva si pe plaiurile romanesti, dar nu avem dreptul la iluzii. Revolutia nu se transmite prin osmoza, ci se naste din realitati care inca raman absente in Romania". Evenimentele s-au succedat apoi cu o viteza ametitoare. Temerile lui Michael Radu erau insa cat se poate de intemeiate: regruparea oportunista a nomenclaturii dupa doborarea regimului Ceausescu a generat polarizari si tensiuni care aveau sa explodeze in lunile urmatoare. Nervii erau intinsi la maximum, asteptarile multora fusesera inselate, exista sentimentul ca neo-leninistii pusesera mana definitiv pe putere. Sobru si lucid, articolul lui Dorin Tudoran, purtand titlul "De la dictatura personala la junta comunista?", capta intensitatea politica si ideologica a momentului. Scria el: "Nu-mi plac iacobinismele, dar nici uitarea nu ma incanta. Daca romanii vor uita, iarasi, foarte repede, la ce au fost supusi, sacrificiile lui decembrie 1989, si altele vor fi injosite".

Refuzul uitarii inseamna sa revenim la ceea ce s-a scris, s-a spus si s-a faptuit de catre oameni care nu doreau si nu puteau sa taca. De altfel, intrucat Agora si alte publicatii devenisera profund deranjante pentru regimul Ceausescu, impotriva lor, ca si impotriva posturilor de radio occidentale (in primul rand contra Europei Libere) se duceau sistematice campanii calomnioase. Mai mult, se incercau diverse metode de intimidare, inclusiv acele infame scrisori trimise de o fictiva organizatie numita "Fiii lui Avram Iancu".

Cum exilul a reprezentat o obsesie pentru Securitate, ar fi cat se poate de interesanta o cercetare pe aceasta tema, intemeiata pe documente de arhiva. Cum se organizau campaniile de ponegrire? Cine lucra in aceste "resorturi"? Am fost eu insumi, ca si atatia dintre prietenii mei, victima a unor asemenea frecvente operatii de dezinformare si nu cred ca ar fi inutila o asemenea investigatie. Rezultatul recuperarii memoriei nu poate fi decat o sporita igiena morala si o mai putin dominanta prezenta a imposturii.