Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Franta isi alege din nou regele'. Deseori am auzit aceasta expresie fie din gura unor prieteni francezi, fie din gura unor comentatori, de fiecare data cand au avut loc, in ultimii 25 de ani, alegeri prezidentiale pe teritoriul Hexagonului. Despre Anglia se spune ca este o republica deghizata in monarhie. Monarhul nu are practic nici o putere, el joaca doar un rol, de mare maestru de ceremonii publice, precum si unul de mentinere a continuitatii memoriei. Despre Franta se spune, dimpotriva, ca este o monarhie deghizata in republica. Presedintele, ales pentru cinci ani (dupa ce initial mandatul a fost de sapte ani), are o putere enorma, iar francezilor le place sa-l vada comportandu-se ca un monarh.
Mi se pare intotdeauna ciudat cand presa franceza ii critica de exemplu pe rusi, intrucat vad in Putin un fel de tar, si ca in general rusilor le place sa fie condusi de o "mana puternica'. Psihologic vorbind, francezii nu sunt departe de rusi, ei vor ca presedintele sa aiba ceva dintr-un rege, sa fie misterios si abil, sa respecte protocolul care-i incadreaza functia si sa emane grandoare si forta... Toti presedintii, cu exceptia lui Nicolas Sarkozy, au jucat acest rol in Franta de cand a fost creata cea de-a cincea Republica franceza, in 1958. Generalul de Gaulle a creat-o, a fasonat-o dupa chipul si asemanarea sa si mai ales dupa viziunea pe care o avea el asupra Frantei.
Dupa de Gaulle, ceilalti presedinti ai celei de-a cincea Republici, Georges Pompidou, Valérie Giscard d’Estaing, François Mitterrand, Jacques Chirac, au fost toti patrunsi de solemnitatea functiei, au respectat toti ritualurile grandorii, s-au situat toti pe acea linie a continuitatii care vine de la Francisc intaiul, trece prin Ludovic al XIV-lea si ajunge la Napoleon.
Doar actualul presedinte, Nicolas Sarkozy, aflat acum la sfarsitul mandatului sau, a vrut sa modernizeze functia prezidentiala si s-ar parea ca a pierdut. In orice caz, nu el este favoritul sondajelor in contextul prezidentialelor de pe 22 aprilie si 6 mai, ci socialistul François Hollande, desi, in materie de talent politic, primului i se recunosc mai multe calitati. Si totusi, francezii n-au suportat sa-l vada pe presedintele Frantei facand jogging in sort, ca oricare muritor de rand. Nicolas Sarkozy a vrut sa aduca in Franta un anumit stil american, modern, decontractat.
Pe scurt, a vrut sa desacralizeze functia prezidentiala, sa se arate chiar mai apropiat de oameni, sa intre in toate polemicile si sa fie prezent mai mult pe teren decat oricare alt presedinte precedent. Dar francezii, in inima lor, au spus NU. Stilul afisat de Nicolas Sarkozy nu s-a dovedit compatibil cu asteptarile lor profunde, cu un anume respect visceral pe care il au fata de functia de suveran. Treptat, Nicolas Sarkozy si-a dat seama de eroarea sa, si in ultimii ani si-a ingrijit mai mult stilul, incercand sa para mai majestuos, desi acest tip de demers nu prea se potriveste temperamentului sau.
Francezii ii prefera fara ezitare pe acei presedinti care au avut zeci de aventuri amoroase (dar in conditii de relativa discretie) decat pe un om ca Nicolas Sarkozy, care si-a expus public viata intima (ca a fost divort sau refacere a familiei). In mod instinctiv, presedintilor cu aliura de monarhi li se iarta unele comportamente asa-zis imorale daca... stiu sa-si joace cu prestanta, cu siguranta de sine, cu eleganta, gratie si superioritate rolul de detinatori ai puterii supreme. Chiar si unui presedinte lenes precum Jacques Chirac, al carui bilant dupa un mandat de sapte ani si altul de cinci ani este extrem de modest, i s-a iertat totul si a ramas popular, intrucat a stiut sa imbratiseze cu panas functia de sef al tuturor francezilor.
Nicolas Sarkozy risca sa plateasca acum scump gustul sau prea putin pronuntat pentru teatralitatea functiei de presedinte. Dupa cum spun multi comentatori avizati, functia de presedinte are in Franta o dimensiune care tine de mit si de divinitate. Oricat de laica ar fi Republica Franceza, presedintele incarneaza legatura dintre lumea terestra si ceva transcendent, supranatural. Ei nu vor un "suprapresedinte' agitat, ei prefera "forta linistita' afisata de pe vremuri de Mitterrand. Ceea ce spunea Generalul de Gaulle cu 50 de ani in urma, si anume ca o natiune nu se forjeaza pe baza de exhibare a adevarurilor istorice, ci prin construirea unor mituri, este inca acceptat de majoritatea francezilor. Franta nu este o tara ca oricare alta si nu a avut o istorie ca oricare alta. Franta este o tara care s-a intersectat, pe traiectoria ei, cu dimensiunea mitului, iar acest destin trebuie incarnat si de functia prezidentiala.
Din pacate, in prezent, principalul adversar al lui Nicolas Sarkozy, socialistul François Hollande, nu are nici el un dar natural pentru teatralitatea care le este atat de draga francezilor, uneori in mod inconstient. Nu este exclus deci ca elementul care va inclina pana la urma balanta de o parte sau de alta, pe 6 mai, sa tina de un gest, de ultima imagine pe care o vor lasa cei doi candidati in subconstientul alegatorilor.
