x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Demult, in islazul inundat

0
Autor: Marian Nazat 29 Iul 2005 - 00:00
Demult, in islazul inundat


Usor-usor, puhoaiele maloase s-au retras, ocolind locuinta bunicilor, clopotele au amutit, iar lumea si-a recapatat linistea randuita de obiceiurile stravechi.

Demult, intr-o noapte de vara, zanatica si vascoasa, clopotele au inceput sa bata spart. Altfel decat la sarbatori. A primejdie, cum nu mai auzisem pana atunci. Se hatanau turlele bisericii de atata cutremurare fara istov. Cainii s-au pornit sa latre ca turbati, intinzand nervosi de lanturi. Dadeau s-o ia la goana, cu ochii bolbosati, opintindu-se pe picioarele din spate, si se repezeau amenintator la cusca. De neputinta si de ciuda, luau de la capat inutila zbatere, mereu cu forte sporite. Iarasi si iarasi. Urland necontenit si ravasind paiele din culcus. Tipete ascutite sau ragusite razbateau de pretutindeni. O larma rau prevestitoare si in crestere, lugubra si tulbure, instapanise prafoasa asezare teleormaneana. "Scoala-te, Veto, ca a ajuns apa la digul din vale!" Am recunoscut vocea bunicului. O voce pe care nu i-o stiam. Grava si infricosata. Veta era ma-marea si muierea lui ascultatoare. S-au imbracat la repezeala, printre injuraturile suierate cu furie de tata-mare. S-apoi, in clipa aia apocaliptica, cine n-ar fi cerut socoteala Dumnezeilor si Hristosilor ei de soarta? M-am ridicat in capul oaselor, confuz si somnoros. Nu intelegeam de ce trebuie sa ma trezesc asa devreme, cand zorii adastau inca, lenevind, in smarcurile ceresti. Am tras la nimereala hainele lasate de cu seara pe lada cu bulendre si am iesit in batatura. O lumina stranie, cu umbre lunguiete si tremurande, ramasa, pesemne, din trupurile topite ale stelelor, facea ca oborul sa capete contururi straine. Misterioase si difuze. Sub bolta smolita, tata-mare injuga boii. Bietele vietati rumegau nepasatoare la agitatia din jur. Mestecau intruna, cu boturile catifelat-sclipicioase, si framantau tarana cu copitele uriase. Stateau in asteptare, docile si indiferente. Statui ale precaritatii, netematoare si neinsemnate. Bunicii zvarleau in car, la gramada, de-ale gurii, macaturi, presuri, toale si alte lucruri mai acatarii, pastrate in odaile racoroase. "Dii, boule!", s-a stropsit batranul la blandele dobitoace, iar plesniturile de bici au imprastiat tacerea grea, apasatoare. Atelajul s-a urnit anevoie pe poarta ce da in ulita. Ma-mare s-a oprit in loc, cu ochii plansi, a catat cu sfarseala la casa ei din paianta, m-a strans de mana si am plecat dimpreuna la o matusa. Acolo, la tanti Aurica, viitura n-avea sa razbata. Malul Dunarii era semet si abrupt, putea sa se impotriveasca revarsarii necuprinse a Oltului. La "susaua" mica, ma-marea a intors capul si a privit inapoi pentru ultima oara. A scos un suspin atat de sfasietor, ca am simtit cum se clatina orizontul. Taceam si mergeam. Mergeam si taceam. Clopotele rasunau sinistru, a jale prelunga. Pe liniile Islazului, oameni disperati - in carute, sarete si cotigi invarfuite cu ce mai salvasera din gospodariile lacustre - se incrucisau de-a valma. Impietriti de durere, ca niste stane de piatra, ori frangandu-se si vaicarindu-se spasmodic, ca niste masinarii stricate. Nenorocirea se abatuse asupra lor din senin, pe neanuntate, si-i izgonise din rosturile ce pareau de nezdruncinat. Se inselasera si aflasera asta abia acum. Si de aceea erau nespus de inspaimantati, de ingroziti. Nu-si inchipuisera nicicand ca agoniseala de-o viata se va prapadi dintr-o data si definitiv. Rudele ne-au tinut drumul la o rascruce, unde se tocmeau cu vecinii. De fapt, isi imparteau trebile, care la dig, care la pod, care la nisip, la incarcat sacii, care la… Ce mai, fiecare se grabea sa scape satul de la inec. Satul lor, incoltit, iata, de stihia involburata si hapsana. Satul lor si al parintilor lor, al bunicilor lor, al neamului lor de islazeni mandri si maniosi! Numai asa, introlocati si solidari, au domolit consatenii bunicilor mei sperietura pricinuita de urgia nepotolita. Inaltand stavile in calea apei pustiitoare si rugi catre Dumnezeu. Astupand sparturile, adancind santurile, imblanzind valurile si tragand clopotele bisericii. Noaptea aceea a fost lunga, aproape nesfarsita si inumana. Beznicioasa si sumbra. Dimineata s-a ivit ca o binecuvantare, chiar daca clopotele se balanganeau incontinuu. Zarea avea chipul ostenit, de-un rosu palid, cu vinisoare liliachii, de parca suferise si ea laolalta cu sarmanii sinistrati. Am fugit la digul din vale, intarit cu saci plini de pietris. Dezlantuite, valurile spumegande se pravaleau asurzitor si lacom inspre sat, carand cu ele pomi dezradacinati, lesuri umflate de pasari si animale domestice, bucati de lemn si murdarie. O murdarie nemaivazuta, groasa si pestilentiala, duhnind a descompunere si a starv. Usor-usor, puhoaiele maloase s-au retras, ocolind locuinta bunicilor, clopotele au amutit, iar lumea si-a recapatat linistea randuita de obiceiurile stravechi.

Demult, la Islaz, s-a intamplat sa cada cateva case. In "Deal", cand vii dinspre Turnu Magurele, si ruinele lor de chirpici se zaresc si-n timpurile de fata in razoarele invrejuite. Din fericire, n-a murit nici un taran. In Romania de azi, orase si sate intregi s-au scurs in pamant, insa nimeni nu pricepe daca de vina sunt blestemele slobozite la suparare de careva sau incapacitatea noastra funciara de a organiza si supune catusi de putin viitorul. Si de a ne pazi de pericolele de orice fel sau macar de a le preveni. Vreo 20 de suflete au pierit neimpartasite, intre Banat si Moldova, si-si cauta, neimpacate, mormantul pentru odihna vesnica. Un mormant risipit de apele bezmetice si alinat de-o cruce tricolora naufragiind in cele patru vanturi. Orizontala si plutitoare ca si suflarea muritorilor trecatori care suntem. Dintre cele trei culori lichide, doar albastrul palpaie viu si tragic, cu straluciri metalice, morbide. Un albastru de la Marea Mortii, de la Prapadul ce se incapataneaza sa inghita tara.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de