Prima mea calatorie in strainatate s-a intamplat in anul 1967 si a fost la Targu-Mures.
In 1967, strainatatea insemna si un drum departe. Iar pentru mine, primul drum departe. Dar nu spre Sulina si Tulcea, ci invers, cat mai departe de Bucuresti, catre Vest.
Nu Occidentul european era insa atractia. Marea performanta sufleteasca in cazul meu era desprinderea cu cateva sute de kilometri de Estul in care traisem pana atunci. Un profesor mi-a zis ca fiecare kilometru care ma apropia de Paris ma departa cu doi kilometri de Moscova si nu m-am indoit niciodata ca asa era. M-am dus la Targu-Mures, cu sentimentul ca trec cu bine o granita si ca pacalesc toate vigilentele ideologice ale Bucurestiului. Aveam colegi calatoriti in Ardeal care, cand pomeneai de Targu-Mures, te priveau condescendent, ca membrii unei fratii secrete de luminati si, automat, laudau cafeaua pe care o faceau unguroaicele. Pe vremea aceea, nu eram un bautor calificat de cafea. Poate si pentru ca tot ce bausem de cateva ori cu numele de cafea era o zeama bleaga.
Despre unguri invatasem ca, oricate virtuti ar fi avut ca natie, era totusi ceva in neregula cu ei. Dar ca-si salvau oarecum onoarea, ca natie, printr-un talent, tolerat chiar si de CC al PCR, la preparatul cafelei.
In Bucuresti, cafeaua era proasta, intrucat noi, romanii ne gaseam intr-o etapa istorica in care prioritara era dezvoltarea industriei grele, in frunte cu industria de masini. Daca ungurii, indiferent unde se gaseau, la noi sau la ei acasa, se complaceau in activitati mic burgheze, definitiv condamnate de istorie, cum ar fi o ora la cafenea, era treaba lor. Ba chiar era bine sa fie incurajati sa bea in nestire cafea, deoarece, band multa cafea tare, se tampeau de atata bine si sansele noastre de a construi inaintea lor industria de masini grele si de a intra calare pe strunguri carusele in comunism sporeau.
Cand esti pregatit sa vezi altfel lucrurile la care tanjesti, le vezi altfel. Am verificat aceasta stranie disponibilitate a mintii si a privirii cand am coborat intaia oara pe Aeroportul Kennedy din New York. Ma incurcasem rau de tot in fusele orare si, fiindca asteptam ca in America sa dau la tot pasul de o alta realitate, m-am uitat un sfert de ceas la un apus vanat si cetos de soare cu toata euforia cuvenita unui rasarit unic. La Targu-Mures, pana si iarba mi s-a parut deosebita. De fapt asa si trebuia ca iarba dintre pietrele trotuarului sa-mi para altcumva, intrucat la Bucuresti n-aveam nici un motiv sa contemplu buruieni.
La Targu-Mures am baut prima cafea despre care puteam sa afirm fara sa ezit ca era proasta. Era clar, povestea cu formidabila cafea a unguroaicelor de la cofetaria "Central" fusese o diversiune a Bucurestiului. Insa orasul m-a facut fericit. In cele trei zile in care l-am colindat, am reusit de foarte multe ori sa simt ca nu Bucurestiul era Romania, ci mai ales restul tarii. Si ca existau destule alte directii si capete de drum in tara care compensau din plin uratul cronicizat al unui Bucuresti de provincie.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
