x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Descoperitorii de alambicuri ilegale

0
Autor: Ion Cristoiu 09 Mar 2008 - 00:00
Descoperitorii de alambicuri ilegale


Cu adevărat în încurcătură intrară cei de la Consiliul Popular Vintileasa când le ajunse pe birou, prin Poşta secretă (altfel spus, tot cu şareta lui Vasile Moisă, numai că, de astă dată, însoţită de un răcan care-şi ţinea puşca mai rău decît o furcă de bătut fasole), Decretul Consiliului de Stat cu numărul 4000/1987.

DECRET - Sarcini precise pentru Consiliile populare, pentru Miliţie şi UTC


Cu adevărat în încurcătură intrară cei de la Consiliul Popular Vintileasa când le ajunse pe birou, prin Poşta secretă (altfel spus, tot cu şareta lui Vasile Moisă, numai că, de astă dată, însoţită de un răcan care-şi ţinea puşca mai rău decît o furcă de bătut fasole), Decretul Consiliului de Stat cu numărul 4000/1987.Cu adevărat în încurcătură intrară cei de la Consiliul Popular Vintileasa când le ajunse pe birou, prin Poşta secretă (altfel spus, tot cu şareta lui Vasile Moisă, numai că, de astă dată, însoţită de un răcan care-şi ţinea puşca mai rău decît o furcă de bătut fasole), Decretul Consiliului de Stat cu numărul 4000/1987. Numărul ăsta nu era unul izvorât din fantezia odihnită a celor de la Cancelaria Consiliului de Stat. Era, într-adevăr, cel de-al patrumiilea decret emis până la acea dată de la începutul anului. Şi când te gândeşti, oftă Vasile Alexandrescu, secretarul Consiliului Popular, după ce semnă în registrul flenduros al Poştei speciale, c-au trecut din an doar câteva luni. Până în decembrie facem ca sigur zece mii, adăugă el, desfăcând plicul potrivit instrucţiunilor. Ultima variantă a Regulamentului de primire-predare a Poştei Secrete, adoptată recent, stabilea trei grade de corespondenţă din punctul de vedere al măsurilor de siguranţă:

– niţel secret;

– secret;

– foarte secret.

Plicurile cu menţiunea Foarte Secret, precum cel tocmai acum primit de la Centru, nu puteau fi deschise decât în prezenţa  a cel puţin trei martori. Cele cu menţiunea Secret puteau fi deschise şi în prezenţa unui singur martor, cu condiţia să nu fie rudă de gradul întâi cu desfăcătorul plicului. Plicul Niţel secret putea fi desfăcut şi fără nici un martor, cu condiţia însă – menţionată expres – ca desfăcătorul să închidă uşa în prealabil. Se făcu rost, destul de repede, de cei trei martori: doi erau primarul şi casierul, cel de-al treilea, un flăcău de-al lui Nicolae Munteanu, care tocmai atunci trecea cu tractorul pe sub ferestrele Consiliului şi, de-al dracului, făcuse să bubuie ţeava de eşapament. Primarul îl puse în faţa unei opţiuni: îi administrează o scatoalcă sau acceptă să fie martor. Flăcăul o alese pe ultima.

De-a lungul timpului se obişnuiseră cu fel de fel de norme, paragrafe,  restricţii, precizări, precizări la precizări. Cele mai multe se refereau la Tovarăşul şi la Tovarăşa. Astfel, prin câteva decrete venite unul după altul, la anumite intervale de timp, se reglementară Procedurile speciale privind portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Se indicau clar, fără echivoc, lungimea şi lăţimea ramei în centimetri şi milimetri, calitatea lemnului, de câte ori pe săptămână trebuie spălat geamul, locul unde va fi obligatoriu să stea portretul (se interzicea plasarea lui la o distanţă mai mică de zece metri de wc), protejarea împotriva eventualelor manifestări duşmănoase. Un capitol special se referea la procedurile de urmat în cazul deteriorării portretului. Primarul în persoană avea obligaţia să verifice în fiecare dimineaţă dacă nu cumva Tovarăşul a albit sau dă vreun semn de oboseală.

 

Un decret aparte, care nu fusese publicat în Monitorul Oficial din motive lesne de înţeles, cuprindea instrucţiuni clare privind felul în care profesorii de istorie urmau să vorbească elevilor la clasă despre Elena din Troia. Primarului i se cerea să convoace pe profesori şi să le reamintească faptul că teza privind rolul Elenei în declanşarea Războiului troian era falsă, aparţinând istoriografiei burgheze, care nu acordă atenţie cauzelor obiective ale evenimentelor istorice. Deşi decretul n-o spunea clar, primarul pricepu imediat că era vorba despre Tovarăşa. Insistenţa pe rolul Elenei în declanşarea Războiului troian putea fi interpretată ca o aluzie ironică la Tovarăşa. Or, din câte se ştie, Tovarăşa întruchipa politica de pace şi prietenie a României cu toate ţările şi popoarele lumii. Fusese suficient de abil să nu le-o spună de-a dreptul. După felul în care apăsase pe cuvântul Elena, profesorii înţeleseseră însă, pe loc, despre ce-i vorba. Veneau şi decrete ce se refereau la viaţa de fiecare zi a satului. Ele aveau menirea de a reglementa aproape tot: de la grosimea scândurii din care se făceau gardurile dinspre şoseaua principală până la forma conică a căpiţelor de fân. Într-o zi se pomeniră cu o Hotărâre a Consiliului de Miniştri care stabilea mărimea, grosimea şi ascuţimea acelor de cusut, care puteau fi produse de gospodăriile individuale. Diferite, fireşte, de cele care puteau fi fabricate de Cooperativele Agricole de Producţie. Cum însă în sat era un singur ţăran individual, singurul care rezistase la cruciada cooperativizării, primarul se osteni să străbată poteca până la casa lui din marginea satului ca să-i pună în vedere să respecte normele din Hotărâre. Gospodarul era în grajd. Se războia cu un viţel care n-aştepta să-i pună tot fânul în faţă şi-l hăpăia de cum i se punea. – Bine, bine!, zise el, dar eu nu fac ace de cusut, nici n-aş avea cum, ar fi nevoie pentru aşa ceva de cel puţin o topitorie. – N-are importanţă!, răspunse primarul, care tocmai lăsase jos ulcica de apă, pe care o băuse pe nerăsuflate, însetat de drumul bătut până aici, eu mi-am făcut datoria să-ţi atrag atenţia. De multe decrete făceau haz. Chiar şi de cele care prevedeau aspre sancţiuni contravenţionale. Cine dracu’ să le aplice? Dacă le-ai fi luat în serios n-ar fi ajuns, pentru a le duce până la capăt, nici bugetul Statelor Unite ale Americii.

 

Desfăcând plicul, faţa secretarului se lungi. De astă dată era vorba de ceva serios. Decretul interzicea fabricarea ilegală a ţuicii în gospodăriile individuale. Or, din câte ştiau nu numai cei de la Consiliu, dar şi cei de la judeţ, fabricarea ţuicii trecea drept una din îndeletnicirile de bază ale locuitorilor din întreaga zonă. Ca de obicei, documentul nu lăsa nimic reglementat. Se stabileau sarcini precise pentru Consiliile Populare, pentru posturile de Miliţie, pentru organizaţiile UTC de la sate (aici atât primarul, cât şi secretarul bufniră în râs), pentru instructorii Comitetelor judeţene de partid. Fireşte, nu lipseau amenzile, ba chiar, în caz de recidivă, închisoarea corecţională.

Secretarul citi şi reciti documentul.

– Să fiu al dracului dacă ceva nu-i în neregulă!, exclamă el. Nu se precizează cum trebuie descoperite alambicurile ilegale! – O asemenea scăpare era de-a dreptul uluitoare. – Or fi uitat s-o bată la maşină, zise primarul, apropiindu-se de fereastră şi strigând unui băieţaş care trecea prin faţa Consiliului: Bă, spune-i lui tac’tu să aducă raţia de pui, că nu mai vede în veci tablă pentru casă! Secretarul nu era însă atât de liniştit. Trebuie să fie ceva la mijloc. O fi vreun început de reformă, i-o fi venit lui ăl Bătrân mintea la cap şi a trecut la perestroika, se vârî în vorbă casierul. Ceilalţi nu-i dădură nici o atenţie. Asta le mai trebuia acum! O pledoarie pentru perestroika într-un sediu al autorităţii locale! Secretarul, care avea o experienţă de vreo douăzeci de ani, bănui că la mijloc e o capcană. Se pregăteşte o reducere a funcţionarilor!, presupuse el. Decretul lăsa dinandis pe fiecare să se descurce cum poate. şi să vezi apoi destituiri!

Astfel că descoperirea fabricanţilor ilegali căzu pe capul celor de la Consiliu. Cum problema viza întreg judeţul, aceştia se interesară ce se întâmpla prin alte sate. Discret, fireşte, pentru că în astfel de cazuri nimeni nu voia să-ţi vândă pontul. Aflară, de exemplu, că cei din Jiliştea apelaseră la metoda fumului. Plătiseră pe cineva din satul vecin, pentru a sta de dimineaţa până seara în vârful dealului la poalele căruia se întindea satul. Fumul de rachiu se deosebea de celelalte printr-o culoare anume. Paznicul, absolvent al unei şcoli postliceale de Chimie industrială, îl putea deosebi dintr-o mie. M-aş descurca şi la Chicago, se lăudase el primarului.

 

Instructorul Comitetului Judeţean de partid le vându o ştire. Fireşte, asta se petrecu numai după ce-l îmbătară cui. Dar şi-n aceste condiţii, el îi făcu să spună că nu de la el a aflat-o. Judeţul primise de câteva zile un aparat complex de depistat alambicurile ilegale. Era o maşinărie americană de pe vremea prohibiţiei, făcută cadou judeţului de un electrician plecat în SUA de pe aceste locuri şi revenit în ţară cu aprobarea guvernului. Instrumentul era o piesă de muzeu. Şi-n această calitate omul de afaceri american o dădu primului secretar. Acesta însă, ştiind cu ce problemă gravă se confruntă judeţul, îi chemă pe cei de la Institutul de cercetări vinicole şi le indică să recondiţioneze de urgenţă piesa respectivă. Cercetătorii se conformară şi, din câte se spunea, aparatul făcuse minuni prin alte locuri. Din păcate, el nu se dădea decât cu aprobarea expresă a primului-secretar. Or, acesta era supărat pe cei din Vintileasa, pentru că nu-şi îndepliniseră planul la găini ouătoare.

Cei din Vintileasa se descurcară şi ei până la urmă. Printr-o decizie a primarului, toţi funcţionarii comunali fură obligaţi să ia uliţă cu uliţă şi să miroasă cât mai stăruitor. Nu descoperiră nici un alambic ilegal.

Totuşi, din cauza mirosului de ţuică, împânzind uliţele pe unde trecuseră sârguincioşi, câţiva căpătară năravul beţiei.

Citeşte mai multe despre:   pană,   istoria ca telenovela,   primarul,   consiliului

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de