x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Deşeurile progresului de Neanderthal

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 14 Apr 2012 - 22:16
Deşeurile progresului de Neanderthal


Pe dealul Cetatuia de la Cluj, cam pe la mijlocul aleii ce urca treapta cu treapta spre Hotelul Transilvania, se afla o grota de piatra. Cu gura larga, tesita, continuata spre vale printr-un parapet natural crescut din stei, numai bun pentru vant. Clujenii, cei trecuti de o jumatate de veac, cred ca-si mai amintesc: prin anii ’60, la intrarea in micuta pestera se afla, prinsa in bolturi, o placuta de marmura, incrustata cu litere negre. 'Aceasta este o locuinta oferita unei familii de oameni ai muncii de catre regimul burghezo-mosieresc, inainte de instalarea puterii populare' – sta scris, negru pe alb, in taria marmurei.

Urcam Cetatuia adesea: un deal curat, luminos. Urmam pe atunci, la clasa de violoncel, cursurile Scolii de Muzica, adapostita, nu departe, in cladirea masiva cu chilii… de clasa a Manastirii Franciscane. O luam la goana pe scarile de ciment si de fiecare data locul stiut, cu gura lui – parandu-mi pe atunci neagra si enigmatica –, ma atragea irezistibil. Priveam inauntrul ei si, dupa ce ochii se invatau cu intunericul, desluseam interiorul auster, stramtoarea lui neprimitoare, iar la recitirea textului de la 'intrare' ma prindea ciuda impotriva 'regimului' – pesemne niste oameni rai si fara inima, stapani candva ai Clujului si ai tarii: 'Locuinta oferita unor oameni ai muncii, de regimul…'. Si, desi 'regimul' nu era defel clar in mintea mea de copil, simteam totusi ca fusese ceva mare, tare, colectiv, cu care nu te poti pune.

Si eram fericit, in sinea mea, ca regimul acela 'burghezo-mosieresc' nu mai era, spre a produce astfel de oferte si umilinte. In scurta vreme, 'adevarul' celor scrise in placuta de marmura nu mai avea taine pentru mine: lectiile de istorie mi-l desluseau, mi-l intareau: avusese loc o 'revolutie' sub conducerea Partidului, o 'nationalizare', tara scapase de 'capitalisti' si era bine.

Intr-o zi am urcat Cetatuia cu bunicul, om dintr-un sat de pe Valea Sebesului. I-am aratat pestera si inscriptia. A stat si l-am auzit, mai mult suierand printre dinti: 'Mai da-ti-i dracului, cu propaganda lor!… Comunisti spurcati!'. Apoi, parca indoit de radicalismul vorbelor abia rostite, murmura ca pentru sine: 'Dar au fost si dintr-astea destule pe vremuri… Ca toti mint. Si unii, si altii'.

Stiam ca traise si vazuse multe. Fusese fugit dupa razboi undeva in munti si imi povestise nu o data despre anii fricii, despre 'Steyerul' lui automat si despre niste americani care nu mai venisera.
Bunicul nu mai este si nici eu nu mai sunt tanar. Au trecut douazeci si doi de ani de la un Decembrie 1989, Cetatuia este la locul ei, cu aceeasi alee de trepte, acum, ceva mai crapate, mai stirbite, mai intr-o rana. Pestera e si ea acolo. Placuta cu inscriptia lipseste insa.

Ca in urma cu aproape cincizeci de de ani, m-am apropiat de gura ei, sa-i privesc intunericul. Si m-am tras inapoi dintr-o data, oarecum speriat… Un glas ragusit mi-a a-runcat o injuratura de acolo, de sub acoperisul tenebros. Si razbatea un miros greu de fum si sudoare statuta. Inauntru erau oameni. Doi. Nu stiu daca erau sot si sotie. Oricum, un barbat si o femeie locuiau in piatra. Prudent, am intrat in vorba. Mi-au raspuns. Fusese un soi de lupta cu alti pretendenti si el, barbatul, zdravan, vanjos, inca tanar, pusese stapanire pe grota si se mutase acolo cu femeia lui. Mai erau inauntru o pufoaica jegoasa si un sac de dormit, intinse peste niste cartoane, un lampas cu petrol, o oala cu smaltul sarit. Si, brusc, mi-am amintit de inscriptia veche.

La cateva sute de pasi, pe varful Cetatuii, se inalta un monument. Este o cruce gigantica, vorbind – prin inscrisurile soclului – despre martirii adevarati ai neamului, despre jertfe cu rost, pentru ca poporul sa renasca liber.

Am luat-o la vale, de-a dreptul, printre arbustii spinosi si serbezi, nascuti din solul rosiatic si uscat al dealului. Peste tot, prin iarba chinuita, ma intampinau deseurile 'progresului': 'Tide', 'Coccolino', 'Lenor', 'Coca-Cola', 'Ariel'. Sticle, cutii, pungi, sticle, cutii, zdrente. Nu ma inselasem atunci, demult, cand cuvantul 'regim' insemna pentru mine ceva nebulos, mare, colectiv, cu care nu te poti pune. Iar bunicul avusese dreptate: minteau si unii, si altii.

Daca as da stirea descoperirii mele antropice spre vreun ziar, la 'diverse', as scrie simplu, laconic: 'Un mascul roman si femela sa au ocupat, prin lupta, o grota situata la cateva sute de metri de centrul Clujului'. De la grota se vad o sumedenie de banci vopsite tricolor, de pe vremea primarului Gheorghe Funar.
Iar Mihai Viteazul, nu departe, sta pe calul lui de bronz si nu face nimic. Absolut nimic.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de