Despărţirea de vrăjitoare

Congresul de sâmbătă risca să lase în urma lui o imagine confuză şi pestriţă. O amintire marcată de vrăjitoare, de figuranţi, de cearta dintre primarul de la 5 şi cel de la Voluntari, de manevre de culise, pasiuni, teama de prezent, reticenţa faţă de viitor şi frustrări faţă de trecut. Am depăşit momente în care părea posibil să plecăm de acolo doar cu un asemenea bagaj. Din fericire, nu a fost doar asta.

Despre Victor Ponta, ca preşedinte al PSD, cred că nu e nici firesc, nici drept să vorbim acum. Trebuie să lăsăm să se scurgă timpul necesar ca să apreciem mandatul lui. Jurnaliştii desenează tabele cu calităţi şi defecte, încearcă să facă predicţii sau să descopere cine e îndărătul cui, până când şi pentru ce. E normal, într-un fel. Dar evenimentul devenit deja istorie, cel care permite concluzii reale, e Congresul însuşi.

Sâmbătă, PSD a dovedit un lucru foarte important. A arătat că e un partid viu. Că, deşi există păpuşari, oamenii şi organizaţiile refuză să fie marionete. Că, deşi prezentul e confuz şi uneori chiar ameninţător, se simte acut şi pozitiv nevoia unei viziuni proaspete pentru viitor. Că dialogul pe care trebuie să-l purtăm nu e polemică oarbă între noi, ci relaţia cu un electorat care evoluează rapid. Că, deşi unii pleacă, sunt mult mai mulţi cei care îşi leagă viitorul de acest partid, dar nu oricum, nu în orice condiţii.

România trece printr-o perioadă periculoasă, în care principalul mesaj transmis pe scena publică pare să fie legat de "jocuri" care se fac la diferite niveluri. De inutilitatea oricărei rezistenţe sau a oricărei alternative. Monolitul tăcut al actualei guvernări emană o atmosferă nocivă, în care e greu să crească până şi iarba, darămite PIB-ul. Iată de ce partidele vitale, în care au loc dezbateri şi alegeri adevărate, sunt mai importante ca oricând.

Cred că principalul proiect politic românesc al anilor care vin e reconstrucţia unui mare partid de stânga. Această reconstrucţie nu pleacă de la zero, are îndărăt o tradiţie şi câteva principii de acţiune suficient de solide ca să permită renaşterea după orice perioadă de hibernare. Dar e nevoie de un proiect nou, adresat unei societăţi româneşti care nu a reuşit decât să adere la UE, nu să se şi integreze în ea, şi care suportă deja consecinţele unei crize economice severe, tratată de guvernarea de dreapta ca o gripă banală de sezon.

PSD nu poate avea altă dimensiune decât o au problemele sociale româneşti. Poate că ăsta e adevărul esenţial cu care trebuie să plece Victor Ponta la drum. Bisericuţele, taberele şi interesele personale ne-au pus de câteva ori în pericol. Am avut adeseori senzaţia că unii dintre colegii mei doresc putere tot mai mare peste un partid oricât de mic. Partid să fie. Congresul a demonstrat însă că partidul vrea altceva. Colaborare, dialog, eficienţă. PSD trebuie să-şi propună să devină un partid deschis în faţa competenţelor, ideilor şi provocărilor de tot felul.

Anii care vin vor demonstra în ce măsură vom reuşi în acest demers, dar acestea sunt ideile şi direcţiile mari pe care îmi propun să le sprijin. PSD trebuie să facă diferenţa în faţa PD-L-ului nu numai prin prisma clasicului clivaj stânga-dreapta, ci, mai ales, prin cultivarea unor valori moderne şi real democratice. Luptând de atâţia ani cu un "partid stat" pe care l-au definit în fel şi chip, adversarii noştri au ajuns să se confunde cu el şi să pună bazele unei uriaşe structuri politice anchilozate.