Despre demnitate...

”Se întâmplă să spunem despre cineva că și-a pierdut demnitatea de om sau, dimpotrivă, că a știut să-și păstreze această demnitate. Pentru mulți, demnitatea nu este o noțiune clară; ei au tendința de a o confunda cu mândria sau cu orgoliul. Nu, adevărata demnitate a unui bărbat sau a unei femei constă în a respecta tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, începând cu corpul nostru fizic, dar și cu inima, intelectul, sufletul și spiritul nostru. (...) Trebuie să vă impregnați cu ideea că voi sunteți temple, altare ale Domnului, de unde nu trebuie să intre sau să iasă altceva decât hrană pură, gânduri și sentimente dintre cele mai curate. Toți aceia care nu supraveghează ceea ce intră în ei sau ceea ce iese, care se lasă purtați, făcând indiferent ce, ocupându-se de orice, care spun și gândesc orice, nu pot conștientiza adevărata demnitate”.(Omraam Michael Aivanhov – Gânduri pentru fiecare zi; Ed. Prosveta).

Iată o surprinzătoare și cuprinzătoare definiție a demnității și spun ”cuprinzătoare” pentru că ea vizează ființa umană în totalitatea ei; trup, minte suflet, spirit. A fi demn, spune Aivanhov, înseamnă a fi transformat, a fi conștient și a avea ”discernământ”, a alege în cunoștință de cauză, deopotrivă percepția de sine, ca și percepția altora sau a lumii. Să nu spui, să nu gândești, să nu faci orice, iată ce mare lucru să fii demn! Să nu-ți dai voie ție însuți să gândești despre tine fără sfințenie, căci tu, oricine ai, oricât de măruntă ți-ar părea existența ta, ești...sfințit tocmai prin propria ta apariție în lume, prin venirea ta în existență. Faptul că ne raportăm mult și prea împovărător la criteriile de valoare ale minții, ale societății, ne face inconștienți de adevărata noastră valoare, ce ne parvine din existența însăși, din însuși sufletul vieții, divin, misterios și fantastic, ce pulsează în noi. Grație existenței sale, și o vrabie e o ființă prețioasă, iar noi cu atât mai mult. Demnitatea nu e același lucru cu orgoliul, nici cu mândria, dimpotrivă; mândria și orgoliul sunt stări ale minții, pozitive doar atunci când ne stimulează să creștem, când sunt o sursă de energie pentru părți din noi care se dezvoltă, progresează și ajung, în cele din urmă, să lumineze existența noastră și a celorlalți. Altfel, orgoliul și mândria pot deveni surse de negativitate, a căror vibrație joasă hrănește inconștiența și reacția automată, ucigând chiar liberul arbitru și capacitatea de a ne alege coștient reacțiile. Demnitatea nu-i frustrare, nu-i frică, nu-i modestie, nu-i nici mândrie deșănțată, nu-i privațiune și nici bogăție, ea e o forță a omului transformat, conștient, care știe că viața e adevărata valoare, deja înscrisă în genele sale și în gena a tot ce-i viu, e respect pentru Viață.

Dacă suntem demni, nu ne vom supăra pe corpul nostru pentru că nu-i destul de frumos, de slab sau de gras, de înalt sau de scund. El ne-a fost dăruit, e haina Vieții ce pulsează în lăuntrul fiecăruia dintre noi, în ierburi, în flori, în pomi, în gâze și-n vietățile nenumărate care trăiesc pe lângă noi. A-ți iubi corpul fizic, a-l accepta așa cum este el, a te bucura pentru că mergi, vezi, auzi, cânți, vorbești, poți întinde mâinile să mângîi, să lucrezi, să faci cu ele o mulțime de lucruri minunate; iată ce înseamnă să-ți porți cu demnitate corpul tău. Dar dacă tu gândești; ”o, ce corp urât am”, apoi îl intoxici cu alimente nesănătoase, cu gânduri urâte, cu resentimente și cu sentimente grosiere, aceasta te face nedemn, asta spune Aivanhov. Cum gândim despre noi e o alegere. Ce sentimente acceptăm în lăuntrul nostru e o alegere, e un fel de a ne hrăni ființa, dar – dacă hrana noastră este toxică, făcută din gânduri negre și sentimente rele, pe care le găsim justificate, îndreptățite, ne pierdem demnitatea. Să fii demn de starea ta de om pare a însemna, în lumina definiției lui Aihanvov, să fii responsabil și conștient că alegi la nivelul percepției. Să te percepi minunat înseamnă să fii conștient că ești așa de la natură, doar mintea ta a uitat asta. Iar lumea te încurajează, ba chiar te scufundă și ea, căci lumea, la rândul ei, și-a pierdut demnitatea, pierzând percepția propriei frumuseți, a misterului și a faptului extraordinar de a exista. Să nu mai spui ; nu sunt bun, nu sunt frumos, sunt groaznic, incapabil etc, fiindcă aceasta te face nedemn de sfințenia care te-a adus în existență. Așa cum ești, tu ești extraordinar și sensul tău e ascuns dincolo de ceea ce poate să vadă mintea ta. Dacă exiști, ești demn să exiști și fără tine existența era imposibilă! Acest mod de a gândi îți poate schimba viața și te poate face demn cu adevărat. Căci a fi demn înseamnă a fi conștient și a înțelege că tot ce faci, spui și gândești contează, a fi demn înseamnă a respecta tot ce înseamnă viață, începând cu propria viață și propriul corp! Respectul pentru viață ne face demni de a fi oameni, iată ce frumos!