Despre empatie, pesimism şi optimism

Cine spune că nu poţi fi fericit chiar dacă alţii suferă? - mă întrebam azi. Cine? Cei care suferă, desigur. Oamenii care trăiesc în durere preferă ca ceilalţi să empatizeze cu ei, să trăiască aceleaşi sentimente sfâşietoare, au nevoie de companie, pentru a nu se mai simţi atât de singuri. Nu ştiu dacă aţi observat ca şi mine cât de repede alunecă unii în negativism, fie că e vorba despre o suferinţă sufletească, fizică sau de altă natură. Şi cât de mult sunt tentaţi să vorbească despre acea experienţă, câte exemple ne oferă pentru a ne convinge că au dreptate să fie pesimişti şi să sufere în continuare. E multă durere în unii oameni.

Şi nu îşi dau seama că aleg inconştient să sufere, în loc să se bucure. Sunt momente şi momente însă în viaţă; clipe în care avem nevoie să plângem şi clipe în care avem nevoie să ne reîncărcăm cu bucurie. Uneori însă, e foarte greu să mai ieşi din groapa durerii. Cu cât stai mai mult în ea, cu atât îţi e mai greu să te ridici.

Problema pentru noi, cei care vrem să ajutăm, este că de câte ori ne simţim copleşiţi de durerea altuia, am face orice ca să i-o alinăm şi atunci, dintr-o dorinţă stranie de a împărtăşi suferinţa, o luăm pe umerii noştri, pentru a-i fi celuilalt mai uşor. Dar oare îl ajutăm astfel? Îi uşurăm cu adevărat povara? În experienţa mea, nu. Cred că mai degrabă îl ajutăm să se adâncească în negativism, cufundându-ne împreună cu el.

Nu aşa îl putem ajuta pe cel care vede într-o situaţie doar partea goală a paharului. Decât dacă şi noi, la rândul nostru, vedem paharul la fel de gol.

Cred că atunci când ne păstrăm optimismul şi încrederea în viaţă, când putem oferi un sfat înţelept, şi nu unul din ignoranţă, când ne detaşăm de emoţia negativă a celuilalt şi îi infuzăm o doză proaspătă de bucurie, când nu suntem ca el, nu ne adâncim în durere, dar rămânem alături, senini, veseli, plini de solicitudine, abia atunci putem fi un ajutor real pentru cel care a căzut şi îi e greu să se ridice din nou.

Cred că dacă nu stăm în picioare, fermi şi puternici, pentru a-i putea întinde o mână celuilalt, nu îl putem ajuta să se ridice. Nu avem cum. Cred că dacă nu rămânem plini de viaţă, nu putem fi o sursă de ajutor pentru cineva fără vlagă. O problemă nu se rezolvă abordând-o în acelaşi fel în care a fost creată. Răul nu se elimină cu rău.

Nu putem oferi ajutor din genunchi. Nu putem ridica cu adevărat pe cineva dacă suntem pe jumătate cufundaţi în aceeaşi mlaştină a durerii, empatizând cu ei.

Empatia, în situaţiile negative, nu are nici o legătură cu ajutorul real. În aceste cazuri, empatia e doar o ofertă falsă de ajutor. Ea întăreşte credinţa negativă a celui care suferă şi te adânceşte mai mult şi pe tine, cel care vrei să fii alături de omul pe care vrei să îl ajuţi.

Tot aşa cum nu poţi opri un război cu armele violenţei şi ai nevoie de pace, nu poţi vindeca durerea unei fiinţe cu şi mai multă durere. Chiar dacă persoana respectivă iubeşte durerea în acel moment şi are nevoie de ea. Chiar dacă te simţi vinovat dacă nu empatizezi cu suferinţa ei (deşi asta ar însemna că şi tu preferi negativismul).

De multe ori însă, aşa cum spuneam, cel care a trecut printr-o încercare, suferă şi are nevoie de ajutor nu poate suporta binele celorlalţi. Pur şi simplu, are nevoie să jelească, să caute durerea în toate colţurile inimii sale, ceea ce e firesc, pentru un timp, fiindcă a suferit o pierdere, indiferent de ce natură a fost ea. Dar dacă acest fel de a trăi în negativ durează prea mult, persoana se autodeconectează de la binele vieţii şi va căuta doar oamenii şi situaţiile care rezonează cu suferinţa sa.

Mi s-a întâmplat deseori ca o persoană care a strâns multă durere în suflet să mi se destăinuie, fără să vrea însă să fie şi ajutată. Aceşti oameni vor doar să "empatizeze". Mulţi preferă să reia la nesfârşit poveştile negative, vorbind mereu despre aceleaşi probleme, parcă pentru a primi o confirmare din partea celorlalţi că au dreptate în judecata lor să sufere. Când sunt întrebate dacă vor să fie fericite, aceste persoane răspund fără ezitare DA. Când însă le mut atenţia spre ceva pozitiv şi le întreb care au fost, spre exemplu, cele mai plăcute lucruri care li s-au întâmplat în acea zi, prea puţine vor să intre în acest joc. Preferă să rămână în gândurile negre şi de multe ori... amuţesc. Pentru că nu sunt obişnuite să vorbească despre ceva pozitiv.

Prea mult se bârfeşte acum, vedem prea multă suferinţă la televizor, citim şi auzim ştiri prea negative, suntem bombardaţi cu mii de informaţii despre criza economică, gripa porcină, accidente, crime etc., iar mintea noastră nu mai are capacitatea de a discerne ce e bine pentru noi şi ce nu. De prea multe ori, suntem conduşi, manipulaţi inconştient, către o gândire negativă şi sfârşim prin a nu ne mai cunoaşte binele.

Ajungem astfel să nu mai putem alege vindecarea în locul suferinţei şi bucuria în locul dramei. Într-un mod ciudat, bolnăvicios, decidem că preferăm pesimismul optimismului şi încrederii că toate trec, iar binele triumfă întotdeauna. Am uitat cine suntem, ce putere de a discerne avem înăuntrul nostru şi nu mai realizăm cât rău ne facem. Niciodată însă nu ne poate ajuta cineva care e la fel de doborât ca şi noi.

Pentru noi înşine, pentru copiii şi familiile noastre, pentru această ţară, pentru ca binele şi optimismul să fie o prioritate şi să ne putem ridica unul pe altul când cădem, avem nevoie să ieşim din pesimism. S-o facem din dragoste reală, nu din durere. Şi dacă în mediul tău ai pe cineva care trăieşte în durere şi vrei să îl ajuţi, ridică-te tu, pentru a-i întinde o mână cu adevărat puternică. Un om ajutat îl învaţă apoi pe altul, şi în felul ăsta ne putem reclădi puterea, cu toţii, stând din nou în picioare. Fiecare om poate face multe pentru ceilalţi, dar numai de pe poziţia de putere, iubire, încredere şi optimism. Altfel, e doar... empatie.

Pentru un sfat de suflet poţi trimite întrebările tale pe adresa: dumitriudaniela@gmail.com.