Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tema emisiunii de euroobligatiuni (eurobonduri) — hartii de valoare care sa fie emise in numele zonei euro (UM) si garantate in nume comun – este proeminenta. Nu putini sustin ca asemenea obligatiuni ar 'sfarsi' atacurile speculative impotriva verigilor slabe din UM.
Sunt doua viziuni concurente privind eurobondurile. Cea promovata de Berlin ca ar slabi disciplina bugetara; are in vedere si o crestere a costului imprumuturilor pentru tarile creditoare, fiindca ele ar asuma fatis riscuri ale tarilor cu probleme mari. Apare si o problema de legitimitate intrucat o federalizare a politicii fiscal-bugetare (cu formarea unei 'trezorerii' a UM) ar presupune modificarea de fond a Tratatului de la Lisabona, ca si a altor acte constitutive ale Uniunii.
Viziunea concurenta, sprijinita de oficiali ai Comisiei, Jean. Claude Juncker, Mario Monti etc., pledeaza pentru emisiuni de eurobonduri acum. Se porneste de la criza datoriilor suverane, care se impleteste cu cea a sectorului bancar. Se tine cont de nevoia de a gestiona o situatie extraordinar de dificila, care nu ar putea fi rezolvata prin mutari incrementale. Aceasta situatie isi are originea, dincole de imprudente bugetare ale unor state, in excese ale industriei financiare cu corespondent in supraindatorarea sectorului privat.
O partie s-a facut prin obligatiuni emise de Facilitatea Europeana pentru Stabilitate Financiara (EFSF), care va deveni Mecanismul pentru Stabilitate Financiara (ESM), in cadrul asistentei pentru Grecia, Irlanda si Portugalia. Dar, resursele ei sunt limitate la, practic, sub 300 miliarde euro. Pasul catre emisiuni de euroobligatiuni ar fi radical, intrucat ar forta tarile la adancirea integrarii economice, politice si institutionale; ar obliga si la o reglementare si supraveghere a sectoarelor bancare la nivelul Uniunii Monetare, cu cedare de prerogative nationale. O piata de eurobonduri ar fi adanca rivalizand cu cea a obligatiunilor americane ca dimensiune; aceasta ar face ca o crestere a costului imprumuturilor pentru creditori sa fie insignifianta, este de prezumat.
Daca introducerea de eurobonduri acum pare sa nu fie posibila politic, in schimb este necesar sa fie marit substantial (cel putin dublat) volumul de resurse mobilizabile de catre EFSF. Sunt necesare masuri care sa calmeze pietele si cele de ordin incremental nu au eficacitate. Indiferent de calea urmata (eurobonduri; EFSF marit), guvernanta economica in UM (UE) trebuie sa stimuleze cresterea economica in tarile cu mari probleme; fara cresterea economica nu se va putea asigura serviciul datoriilor, chiar daca va avea loc o restructurare (ordonata) a lor. Sunt necesare instrumente de amortizare a socurilor asimetrice la nivelul UE, ceea ce ar reclama o marire a bugetului UE. BCE nu ar mai trebui sa mareasca dobanda de referinta; misiunea ei principala acum trebuie sa fie stabilitatea financiara (in plus, nu este exclus ca o inflatie putin marita sa fie utila pentru corectia dezechilibrelor. Trebuie sa se rezolve si situatia bancilor in sarcina BCE fiind asigurarea de lichiditati la nevoie.
Angela Merkel si Nicolas Sarkozy au dreptate sa spuna ca nu exista formula magica. Dar disciplinarea bugetara este insuficienta cand criza are radacini in excese ale industriei financiare si supraindatorare a sectorului privat, intr-o Uniune Monetara careia ii lipsesc constructe de baza.
