x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre mers, numai de bine

0
Autor: Tudor Octavian 24 Ian 2008 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În fiecare seară, îmbrăcat ca pentru un mare protocol, un vecin iese din bloc două ceasuri, la ultima plimbare din zi. Prima e dimineaţa, când se duce pe jos la serviciu, a doua e când termină treaba şi se întoarce acasă tot pe jos. Când l-am întrebat unde pleacă în fiecare seară, mi-a răspuns că nu merge ca să ajungă undeva, că merge de dragul mersului. Dimineaţa şi la revenirea de la slujbă o face din raţiuni medicale, dar ieşirea târzie, pe străzile din cartier, e de plăcere. La birou n-are cum să fie niciodată singur cu el însuşi. Nici acasă nu e posibil. Îi rămâne, pentru regăsirea de sine, umblatul de la căderea nopţii.



SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În fiecare seară, îmbrăcat ca pentru un mare protocol, un vecin iese din bloc două ceasuri, la ultima plimbare din zi. Prima e dimineaţa, când se duce pe jos la serviciu, a doua e când termină treaba şi se întoarce acasă tot pe jos. Când l-am întrebat unde pleacă în fiecare seară, mi-a răspuns că nu merge ca să ajungă undeva, că merge de dragul mersului. Dimineaţa şi la revenirea de la slujbă o face din raţiuni medicale, dar ieşirea târzie, pe străzile din cartier, e de plăcere. La birou n-are cum să fie niciodată singur cu el însuşi. Nici acasă nu e posibil. Îi rămâne, pentru regăsirea de sine, umblatul de la căderea nopţii.


Am mai scris despre un bărbat care mergea ca să meargă, doar că acesta recupera trăgând un picior după un atac cerebral. Am mai scris şi despre mersul care, în loc să îl ducă pe om undeva, îl întoarce către el, îi orientează gândurile, le adună în jurul unui sentiment bun. Adevărul e că tot ce scriu am mai scris. Şi încă de mai multe ori. Adevărul e că tot ce se întâmplă s-a mai întâmplat. Tot ce vedem am mai văzut. Tot ce auzim am mai auzit. Tot ce simţim şi trăim am mai simţit şi am mai trăit. Când fetiţa mea, Raluca, avea 4 ani, mi-a povestit înfiorată că a visat noaptea un moş care a oprit-o ca să-i spună: Tot ce a fost o să mai fie! Raluca mi-a relatat vorba moşului din vis cu mirarea dublată de teamă a copilului, care ştie că e numai un mesager, că nu pentru ea a rostit fantoma din somn acele cuvinte importante.


Ce-i ieşit din comun e că, acum, fata mea e mare, dar îşi aminteşte secvenţa cu moşul de parcă s-ar fi petrecut ieri. Ca şi cum trebuia să fie un motiv major de meditaţie pentru mai târziu.


Scrisul e ca mersul. Nu scrii ca să ajungi undeva, scrii din motive de sănătate. Când nu te mai publică nimeni sau când ţi s-a terminat mintea pentru scris, îţi dai seama în ce fel profesia ţi-a fost fiinţă. Nu-i nici o deosebire între psihologia medicului la pensie cu de-a sila şi psihologia scriitorului, care ştie că nu mai are cum să continue. Un cardiolog mi-a recomandat să merg patru-cinci kilometri zilnic pe jos. A fost un fel de sfătuire ultimativă, încheiată cu o cugetare, la care merita să iau aminte când avea să vină vremea mersului de dragul lui a merge. Măcar de-am muri în mers! Zicând toate astea, un lucru rămâne fără explicaţie: de ce se îmbracă frumos oamenii când ies la plimbare? Dacă e numai pentru a fi văzuţi într-o condiţie festivă, e un răspuns deficitar. Mai bine te arăţi în haine de ginere într-o vitrină. Explicaţia, mai cu seamă la vârsta când mersul îţi confirmă că eşti viu, trebuie să fie una istorică. Pe vremea când viaţa era foarte scurtă, când femeile erau bărâne la 30 de ani şi bărbaţii se socoteau norocoşi dac-o duceau până la 50, mersul avea ceva din vitalitatea unei defilări. Era o chestiune de mândrie să te ţii drept şi să lungeşti pasul. Să mori demn în mers, îmbrăcat spre a putea cinsti oricând, ca pe un fapt de merit, acest noroc.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de