x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre oameni fără chip!

0
Autor: Vasile Seicaru 24 Mai 2009 - 00:00
Despre oameni fără chip! Marin Raica/Jurnalul Naţional


Paşi nesiguri, praf strivit sub tălpi uzate, asfalt stricat, mucuri de ţigări, hârtii, bucăţi rupte din scrisori netrimise, frânturi de fotografii, urme lăsate pe pământul care rabdă tot... toate astea, după ce am văzut fotografiile făcute de prietenul meu, artistul fotograf Florin Constantinescu!



Pantaloni demodaţi, cu manşete necăl­cate, traşi la repe­zeală numai cât să acopere în parte corpuri îmbătrânite, corpuri tinere, câte o cămaşă sau vreun tricou trase în grabă peste acelaşi trup căruia îi dăm în timp atâta importanţă, şi peste toate sufletul care rămâne mereu atât de tânăr şi care de multe ori, la asfinţit, te face să pari semenilor tăi: desuet, uneori hilar, alteori dus cu pluta, rareori ascultându-i îndemnul atât de ascuns, deseori vrând cu orice preţ să pari fericit!... Una e cum vrei să pari, alta însă e ce se vede. Ce văd eu e sfânt, nu mă păcăleşti tu pe mine! Mie nu-mi trebuie neapărat să-ţi văd chipul! Ce, nu auzi şi tu peste tot îndemnuri de genul... "gândeşte pozitiv, să vezi partea plină a paharului"... Ce prostii, ce îndemnuri, ce moravuri bre, ce nebuneală... câtă "debandare"!

Picioarele te poartă non stop către ceva anume, treburile tale sunt cele mai importante! Şi apoi învăţăturile primite, îndemnurile pornite de la tine către mine, de la mine către tine... şi iarăşi picioarele care te poartă din nou prin lume... picioare viguroase, picioare puternice, picioare drepte, picioare lungi (aproape cât prăjina sprijinită-n pom, cea din grădina bunicii), picioare scurte (cam cât drumul minciunii de la gura mea, pân' la urechea ta)... dar ce mă interesează pe mine picioarele, cât de drepte, cât de strâmbe, cât de frumoase, cât de urâte, cât de caraghioase! Picioare care te duc, picioare care te întorc, picioare care te înalţă, picioare care te lasă!

Paşii mici ai copiilor însoţiţi de părinţi sunt cei mai buni de pri­vit! Priveşte-i şi sigur te vei bucura. Copiii care am fost şi noi cândva, dar mai demult, mai devreme. Copilăria noastră ţinută ca într-o cutie fermecată în care nu îndrăzneşti să te uiţi decât foarte rar, ca şi cum ţi-ar fi teamă să nu zboare către nu ştiu ce. Paşii copiilor curioşi, ai copiilor cuminţi, ai copiilor visători şi mai trişti, ai copiilor zburdalnici şi care nu plâng niciodată... dar nu ştiu dacă au ochii căprui sau verzi sau negri, că mi-am propus să nu mă uit la chipurile lor! Oamenii fără chip ascund ceva ce nouă ne scapă? Dar pe cine mai interesează astăzi taina ascunsă de dincolo de chip?

Urme lăsate de roţile bicicletelor, trotinetelor, motocicletelor, maşinilor de tot felu', urme lăsate iarna de săniile din lemn, din fier, din material plastic, urmele cărucioarelor în care invalizii fără chip se tânguie sau dimpotrivă se bucură... că nu toţi putem afla, nu toţi putem şti, noi abia dacă mai avem timp şi stare să ne mai zărim în grabă propria umbră. Umbre în alergare, umbre în aşteptare, umbre înfrigurate, umbre însoţite, umbre însingurate, umbre alungite, umbre în plutire, umbre în cădere...

Pantofii moderni care calcă atât de sigur pe macadamul atât de vechi şi atât de răbdător, pantofii vechi, scâlciaţi, deco­loraţi, demodaţi, calcă atât de nesigur, dar culmea, pe acelaşi macadam care suportă orice! Tenişi albi, tenişi coloraţi... pantoful poliţistului din intersecţia atât de aglomerată, intră în egală măsură vara în asfaltul topit de căldură, la fel cum tocul cui al pantofului piţipoancei de mall, sau al femeii politician, sau al femeii care ne face nouă trotua­rul! Femei?... dar nu mă mai uit la feţele lor, că aşa mi-am propus... şi apoi asta îmi dă atâta linişte, o oarecare siguranţă şi scap şi de stres. Ce mai rămâne din femeia fără chip? Doar silueta, umbra şi urma!

Oamenii fără chip sunt doar astăzi în mintea mea! Fii fără grijă, muzica paşilor pierduţi se va pierde mâine în zori când mă apuc iarăşi de privit... atunci când voi simţi că un deget îmi va ridica din nou bărbia! Uită-te la chip, uită-te la faţă, priveşte ochii! Urmele lăsate pe pământ se şterg uşor! Doar urma privirii din ochii ei atât de miraţi mă tulbură din nou!

Citeşte mai multe despre:   atăt,   umbre,   picioare,   cutia cu romantism,   chip

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de