Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Deşi e făcut de oameni, iar aerul şi apa sunt de la Dumnezeu, trotuarul din faţa blocului ne pare şi el dat de la Dumnezeu. E ceva care trebuie să fie. Cele mai multe trotuare din faţa blocului există dinainte ca noi să ne naştem şi continuă să ni se aştearnă sub picioare şi după ce noi murim. Nu sunt veşnice, dar aşa ponosite cum sunt ne dau sentimentul că veşnicia a inceput să devină o problemă a blocului, un lucru familiar, cu care nu e cazul să ne batem capul.
Deşi e făcut de oameni, iar aerul şi apa sunt de la Dumnezeu, trotuarul din faţa blocului ne pare şi el dat de la Dumnezeu. E ceva care trebuie să fie. Cele mai multe trotuare din faţa blocului există dinainte ca noi să ne naştem şi continuă să ni se aştearnă sub picioare şi după ce noi murim. Nu sunt veşnice, dar aşa ponosite cum sunt ne dau sentimentul că veşnicia a inceput să devină o problemă a blocului, un lucru familiar, cu care nu e cazul să ne batem capul.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Deşi e făcut de oameni, iar aerul şi apa sunt de la Dumnezeu, trotuarul din faţa blocului ne pare şi el dat de la Dumnezeu. E ceva care trebuie să fie. Cele mai multe trotuare din faţa blocului există dinainte ca noi să ne naştem şi continuă să ni se aştearnă sub picioare şi după ce noi murim. Nu sunt veşnice, dar aşa ponosite cum sunt ne dau sentimentul că veşnicia a inceput să devină o problemă a blocului, un lucru familiar, cu care nu e cazul să ne batem capul.
Pănă intr-o zi cănd nu se intămplă nimic cu aerul şi cu apa, insă cu trotuarul incepe să se intămple. Plecăm dimineaţa la serviciu, fără să conştientizăm căt de importante sunt toate cele care nu se schimbă de la o zi la alta, care rămăn, ca aerul şi ca apa, garanţia continuităţii in firesc, iar la şase seara, cănd te intoarcem acasă, găsim trotuarul asfaltat. Lucrul n-ar trebui să ne neliniştească, dacă de ani buni incoace crizele de bine n-ar semăna atăt de tare cu crizele de rău. Orice bine anunţă un rău. In ziua următoare, asfaltul abia turnat e spart de alţi muncitori decăt cei care l-au turnat. Şi veşnicia incepe să curgă invers. Ca un rău care, fără nici un motiv, o ia inapoi, spre izvoare. Săptămăni de-a răndul, fără ca lucrurile să se explice unul pe altul, uneori de două-trei ori pe săptămănă, alteori cu pauze lungi, unii vin şi toarnă asfaltul, iar alţii, la fel de hotărăţi, sparg asfaltul şi răscolesc pămăntul de dedesubt. Şi măcar dacă ar fi in acelaşi loc.
Unde e veşnicie, e şi fatalitate. Indărjirea cu care o echipă face gropi şi altă echipă le astupă stărneşte, in noi, oamenii de la bloc, un simţămănt, astupat şi el, de predestinare. Logica gropilor e să fie umplute, dar ca să ai ce umple trebuie să faci gropi. Numai cine n-a avut de a face cu o groapă mai mare nu realizează filozofia relaţiei gol-plin. De aceea echipele care asfaltează ţin de alte firme decăt echipele care scormonesc şi sparg asfaltul abia turnat. Această relaţie, in aparenţă antagonică, dar in esenţă profund umană, naşte in conştiinţa cetăţeanului de la bloc convingerea că tot ce a fost pănă atunci a fost greşit, că normal e ca trotuarul să fie tot timpul cănd asfaltat, cănd spart, şi că ii e dat să privească de la fereastra apartamentului de bloc evoluţia acestei relaţii tămpite pănă ce simte că se tămpeşte şi el şi că nu-i mai pasă dacă are sau nu are trotuar in faţa blocului.
Cum se ştie, omul e făcut să se ataşeze de orice. Nu-s rare cazurile in care victima işi iubeşte călăul. Cănd călăul ii taie capul cu satărul, victima nu regretă că moare, ci că nu mai poate să-l iubească. Intr-un timp, noi oamenii de la bloc mai protestam la primărie şi la televiziune, aruncam cu sticle in capetele celor care ne spărgeau asfaltul, le duceam cafea fierbinte la cei care veneau pe ploaie şi asfaltau gropile. Intr-un cuvănt, participam. Acum, am devenit cu toţii cugetători fatalişti. Unii mai scuipăm de la etaj in capetele muncitorilor, care cănd sapă, cănd toarnă, dar atăt. Istoricii sunt de părere că fatalismul e o moştenire de la daci. Ce prostie! Ce, dacii aveau asfalt, aveau ei blocuri şi trotuare?
Deşi e făcut de oameni, iar aerul şi apa sunt de la Dumnezeu, trotuarul din faţa blocului ne pare şi el dat de la Dumnezeu. E ceva care trebuie să fie. Cele mai multe trotuare din faţa blocului există dinainte ca noi să ne naştem şi continuă să ni se aştearnă sub picioare şi după ce noi murim. Nu sunt veşnice, dar aşa ponosite cum sunt ne dau sentimentul că veşnicia a inceput să devină o problemă a blocului, un lucru familiar, cu care nu e cazul să ne batem capul.
Pănă intr-o zi cănd nu se intămplă nimic cu aerul şi cu apa, insă cu trotuarul incepe să se intămple. Plecăm dimineaţa la serviciu, fără să conştientizăm căt de importante sunt toate cele care nu se schimbă de la o zi la alta, care rămăn, ca aerul şi ca apa, garanţia continuităţii in firesc, iar la şase seara, cănd te intoarcem acasă, găsim trotuarul asfaltat. Lucrul n-ar trebui să ne neliniştească, dacă de ani buni incoace crizele de bine n-ar semăna atăt de tare cu crizele de rău. Orice bine anunţă un rău. In ziua următoare, asfaltul abia turnat e spart de alţi muncitori decăt cei care l-au turnat. Şi veşnicia incepe să curgă invers. Ca un rău care, fără nici un motiv, o ia inapoi, spre izvoare. Săptămăni de-a răndul, fără ca lucrurile să se explice unul pe altul, uneori de două-trei ori pe săptămănă, alteori cu pauze lungi, unii vin şi toarnă asfaltul, iar alţii, la fel de hotărăţi, sparg asfaltul şi răscolesc pămăntul de dedesubt. Şi măcar dacă ar fi in acelaşi loc.
Unde e veşnicie, e şi fatalitate. Indărjirea cu care o echipă face gropi şi altă echipă le astupă stărneşte, in noi, oamenii de la bloc, un simţămănt, astupat şi el, de predestinare. Logica gropilor e să fie umplute, dar ca să ai ce umple trebuie să faci gropi. Numai cine n-a avut de a face cu o groapă mai mare nu realizează filozofia relaţiei gol-plin. De aceea echipele care asfaltează ţin de alte firme decăt echipele care scormonesc şi sparg asfaltul abia turnat. Această relaţie, in aparenţă antagonică, dar in esenţă profund umană, naşte in conştiinţa cetăţeanului de la bloc convingerea că tot ce a fost pănă atunci a fost greşit, că normal e ca trotuarul să fie tot timpul cănd asfaltat, cănd spart, şi că ii e dat să privească de la fereastra apartamentului de bloc evoluţia acestei relaţii tămpite pănă ce simte că se tămpeşte şi el şi că nu-i mai pasă dacă are sau nu are trotuar in faţa blocului.
Cum se ştie, omul e făcut să se ataşeze de orice. Nu-s rare cazurile in care victima işi iubeşte călăul. Cănd călăul ii taie capul cu satărul, victima nu regretă că moare, ci că nu mai poate să-l iubească. Intr-un timp, noi oamenii de la bloc mai protestam la primărie şi la televiziune, aruncam cu sticle in capetele celor care ne spărgeau asfaltul, le duceam cafea fierbinte la cei care veneau pe ploaie şi asfaltau gropile. Intr-un cuvănt, participam. Acum, am devenit cu toţii cugetători fatalişti. Unii mai scuipăm de la etaj in capetele muncitorilor, care cănd sapă, cănd toarnă, dar atăt. Istoricii sunt de părere că fatalismul e o moştenire de la daci. Ce prostie! Ce, dacii aveau asfalt, aveau ei blocuri şi trotuare?
