Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Parlamentul României a fost iniţiat un proiect care propune utilizarea rezervelor Băncii Naţionale pentru acoperirea deficitului bugetar. În continuare fac câteva observaţii de ordin economic privind această chestiune.
Dacă ne raportăm strict la balanţa de plăţi şi stabilitatea financiară (macroeconomică), rezervele sunt activele lichide (NFA - net foreign assets) pe care le deţine o bancă centrală, de care poate dispune. Într-un sens mai larg, care ar avea în vedere disponibilităţi de lichiditate ale bugetului public denominate în valută forte, rezerve valutare pot fi deţinute şi de o altă entitate decât banca centrală. De pildă, dacă de-a lungul timpului bugetul public ar înregistra surplusuri importante, resursele pot fi reunite într-un fond - plasamentele putând fi făcute pe termen mai lung sau mai scurt.
Când plasamentele sunt foarte lichide putem vorbi despre rezerve valutare ale unui stat (în afara celor de la banca centrală) din care se pot onora diverse obligaţii ajunse la scadenţă. Există cazuri în care un stat poate acumula, în afara băncii centrale, rezerve valutare? În Norvegia, care este mare exportator de ţiţei, venituri obţinute din exporturi (statul norvegian controlează compania care exportă ţiţei şi gaz natural) intră într-un fond suveran, care înseamnă, în fapt, rezerve valutare considerabile. Acestea pot fi investite sau menţinute ca lichidităţi. Sunt şi alte ţări cu surplusuri comerciale masive într-o situaţie similară. Fonduri de investiţii suverane exprimă, de altfel, putere comercială (de export) şi acumulare de lichidităţi forte (în valuta forte).
România nu face parte însă din categoria ţărilor care au fie o forţă comercială ieşită din comun (excedente comerciale majore), fie deţin o bonanza de genul unor câmpuri petrolifere şi gazeifere care să-i asigure venituri majore (deşi cu banii din vânzarea unor active de preţ, precum BCR, s-ar fi putut constitui un fond suveran, sau un fond de investiţii adevărat). Dimpotrivă, noi avem un deficit bugetar structural important (acum în jur de 6%-7% din PIB) în condiţiile în care încasările bugetului nu depăşesc 31%-32% din PIB. Căderea producţiei (PIB-ului) după 2008 a fost consecinţa unei creşteri economice nesustenabile, bazată esenţialmente pe consum şi îndatorare pe termen scurt (mai ales în ultimii ani), precumpănitor din partea economiei private, cu o alocare deficitară a resurselor.
Când criza a lovit şi pieţele financiare au îngheţat (firmele nu au mai primit finanţări de la bănci, ci eventuale reeşalonări), importurile au scăzut dramatic, ceea ce a tras mult producţia în jos. Criza de lichidităţi a economiei putea să se transforme într-una de insolvenţă dacă nu se găsea o modalitate de finanţare a bugetului public care să reintroducă lichidităţi într-o economie prin arterele căreia banii nu circulau. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu producţia de ansamblu dacă ajustarea forţată a economiei private (prin lipsa de creditare) ar fi fost însoţită de o ajustare a deficitului bugetar de 7%-8% din PIB. Opinia mea este că am fi avut o cădere economică de două cifre, de amploarea celei din primii ani ai deceniului trecut, cu efecte incalculabile economice şi sociale. BNR a eliberat din rezervele minime obligatorii pentru ca băncile comerciale să finanţeze deficitul bugetar. În acelaşi timp s-a contractat un împrumut de la finanţatori externi care să readucă rezervele BNR la un nivel corespunzător.
Ce vreau să spun este că rezervele unei bănci centrale sunt o redută de care depinde stabilitatea monedei naţionale, stabilitatea financiară a ţării.
