x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre simplitate

0
Autor: Teodor Mazilu 21 Aug 2007 - 00:00
Despre simplitate


Am fost găzduit odată, in străinătate, intr-un hotel foarte luxos, inadmisibil de luxos, imoral de luxos şi, după căteva clipe de incăntare, m-a năpădit tristeţea... Sper că nimeni nu mă acuză in acest caz de ipocrizie, asta se poate intămpla oricui.






Am fost găzduit odată, in străinătate, intr-un hotel foarte luxos, inadmisibil de luxos, imoral de luxos şi, după căteva clipe de incăntare, m-a năpădit tristeţea... Sper că nimeni nu mă acuză in acest caz de ipocrizie, asta se poate intămpla oricui. Alţii vor susţine că senzaţiile lăsate de un hotel de prim rang n-au cum să constituie motiv de meditaţie; cum eu simt că nu există teme speciale pentru meditaţie, subiecte la care reflectăm şi altele pe care le ignorăm, n-am putut să nu-mi urmăresc reacţiile. Sensibilitatea noastră e mereu supusă la presiunea şi atracţia obiectelor, eu am văzut oameni plăngănd de bucurie in faţa unei bucăţi de stofă, ca să nu mai vorbim despre emoţia aproape lirică pe care o trezesc noile mărci de automobil. Am văzut femei in stare de crimă aproape pentru o greşeală făcută de croitoreasă. Desigur, ceea ce mă intrista in acea cameră de hotel era faptul că ea oferea mai mult confort decăt avea nevoie omul. Ca să fiu sincer, telefonul instalat in baie nu mi se părea chiar indispensabil. După convingerea mea, tot ceea ce depăşeşte strictul necesar implică vulgaritate şi dispreţ pentru ceilalţi. Aceasta nu vrea să fie o teză etică, ci sentimentul firesc, nesprijinit de nici o idee, pe care-l trăiesc de căte ori presimt atacul obiectelor. E un sentiment pe care eu il trăiesc, şi nu e obligatoriu să-l trăiască ceilalţi oameni.


De căte ori in viaţa noastră fizică, psihică, domestică depăşim strictul necesar, căutăm să obţinem mai mult decăt avem nevoie, confuzia se instalează trainic... Cu toţii am văzut bărbaţi care aleargă după un număr apreciabil de femei nu dintr-o necesitate adăncă, ci din dorinţa de a se impune, de a demonstra. Noi ne străduim nu să satisfacem nevoile fireşti ale fiinţei noastre, ci nevoile vanităţii noastre. Cine face demonstraţii nu mai are timp să trăiască... A trăi cu o sută de femei e incomparabil mai uşor şi mai monoton decăt a trăi viu şi inteligent cu una singură... Diversitatea formală ascunde in ea cea mai atroce monotonie. De căte ori depăşim ceea ce este necesar, firesc ne trezim intr-o stare de contradicţie.


M-a cucerit intotdeauna fascinaţia pe care obiectele o exercită asupra noastră, capacitatea obiectelor de a ne subjuga şi deci de a ne umili... Există o intreagă literatură care şi-a permis să tragă in această direcţie un semnal de alarmă; e intr-adevăr trist să vezi un om, oricine ar fi acel om, ingenuncheat in faţa unui obiect, oricare ar fi acel obiect. De fapt, atracţia pe care o exercită obiectele se naşte şi din părerea nu prea măgulitoare pe care o are individul despre sine insuşi. El crede că tocmai cravata pe care atunci a descoperit-o intr-un magazin e ceea ce ii lipseşte şi că achiziţionarea unui obiect ii poate reface echilibrul. Echilibrul nu e veşnic, şi cel obţinut prin asemenea mijloace, cu atăt mai puţin... De aceea, el işi va indrepta imediat atenţia spre alt obiect, şi aşa mai departe. Obiectele au incetat să fie doar utile, necesare, practice, ele au acaparat viaţa psihică a individului, asta e nenorocirea care se poate naşte. Lumea obiectelor devine o lume a certitudinilor, o pereche de pantofi pare să fie preferabilă unui surăs echivoc. Obiectele constituie pentru unii justificarea vieţii. Cineva mi se plăngea că, uite, are 40 de ani şi incă nu şi-a cumpărat maşină - oare nu şi-a ratat viaţa? Proiectele comune de achiziţii materiale creează iluzia de comuniare; după ce proiectele s-au realizat, apare plictiseala, şi pe urmă, alte proiecte. Şi această goană după achiziţii se numeşte "goană după fericire"... Eroare răspăndită, căci noi confundăm adeseori fericirea cu plăcerea. Or, eu simt că fără simplitate nu poate exista fericire. Mi-aş permite - deşi nu e prea indicat să aduc drept argument experienţa altora - să mă refer la reacţia pe care a avut-o Socrate in timp ce se plimba prin imbelşugatele dughene ale Atenei: "Doamne, căte obiecte de care eu n-am nevoie". Şi el era fericit…

  • apărut in volumul "Ipocrizia disperării" Editura Albatros
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de