x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre vinovăţie, ego şi suflet

0
Autor: Daniela Dumitriu 10 Ian 2010 - 00:00
Despre vinovăţie,   ego şi suflet


De prea multe ori ne considerăm vinovaţi pentru ceilalţi şi credem că nu merităm să fim iubiţi. De prea multe ori uităm că nu există responsabilitate 100% doar a unei singure părţi. De prea multe ori credem cu naivitate că nu poate fi iertat nici de noi şi nici de alţii ceea ce am făcut. De prea multe ori încetăm să ne iubim aşa cum suntem şi să vedem în greşelile noastre doar lecţii din care evoluăm.

Mă gândeam la toate astea azi, când cineva mi-a cerut să scriu despre vinovăţie.
Cum nimeni nu e responsabil însă decât pentru el însuşi, nu există culpabilitate totală faţă de altcineva. Atragem exact acele persoane şi situaţii care rezonează perfect, în oglindă, cu atitudinile noastre, bune sau rele, din ego sau din suflet. De aceea, motivaţia care stă la baza unei "greşeli" este întotdeauna împărţită între cele două părţi care au fost implicate în acel proces aproape egal. Un procent de 50%-50% s-ar apropia mai mult de realitate.

Nu îţi pot face nimic din ceea ce tu nu vrei, din ceea ce tu nu accepţi (conştient sau nu). Nu poţi primi nimic de la mine din ceea ce tu nu cauţi. Şi invers. Eu îţi ofer exact ceea ce pot şi am de oferit în relaţia cu tine. Ne oglindim perfect.

Cum aş putea atunci să te acuz numai pe tine pentru responsabilitatea relaţiei dintre noi? Cum aş putea să te consider doar pe tine vinovat de ceea ce mi se întâmplă mie? Sau reversul, cum aş putea să cred că doar eu sunt vinovat de ceea ce se petrece în mintea ta? Cum pot să iau doar pe umerii mei povara ta? Ambele situaţii sunt privite naiv şi dintr-o singură extremă, a egoului, care crede că prin critică putem schimba lucrurile în bine. Căci egoul e convins că, dacă iubeşti totul aşa cum e, nu vei mai învăţa niciodată să te schimbi. Şi atunci te ţine în frică, amintindu-ţi mereu de greşelile din trecut.

Credinţa inimii însă e diferită. Ea ştie că totul funcţionează numai prin iubire şi acceptare necondiţionată. Ea priveşte criticile egoului ca pe ale unui copil naiv, cu înduioşare. Ea are înţelepciunea de a cunoaşte adevărul din dragoste, nu din frică. Inima vorbeşte limbajul universal; egoul pe cel individual. Inima vorbeşte despre unire, egoul despre competiţie. Nu te poţi uni cu ceilalţi la nivel mental; ai nevoie de inimă.
Şi chiar dacă la nivel de ego nu suntem de acord cu ceilalţi şi nu ne putem iubi pe noi înşine, la nivel de inimă, iubim totul aşa cum e.

De aceea, a vorbi despre culpabilitate într-o situaţie ne situează în afara adevărului şi este esenţial să căutăm mereu să ne conectăm la inimă, suflet, Dumnezeul din noi, uitând de ego sau raţiune. O modalitate simplă de a şti dacă suntem conectaţi la sinele nostru plin de iubire este aceea de a verifica starea în care ne aflăm în acea situaţie. Mă simt bine sau, din contră, trist, furios, anxios? Orice senzaţie neplăcută, de durere "sufletească", este de fapt durerea egoului care nu poate accepta lucrurile aşa cum sunt ele.

Când suferim, suntem în ego, în totală ignoranţă, deconectaţi complet de la Dumnezeu şi suflet; când iubim, suntem fericiţi, acceptăm situaţiile şi oamenii aşa cum sunt fără să ne doară, înseamnă că suntem conectaţi la ceea ce suntem cu adevărat. Când ne doare ceva, egoul are putere asupra noastră; când ne simţim bine, sufletul deţine puterea.

Când trăim prin ego, suferim mereu, pentru că el nu ştie, nu are înţelepciunea de a accepta viaţa aşa cum e; el se cramponează de experienţele trecute, de amintirile dureroase şi se teme că am putea păţi ceva similar în viitor. Măsurile de precauţie sunt luate aşadar de ego, nu de suflet. Sufletul ştie întotdeauna că ne aflăm la momentul şi locul potrivit şi că, din punct de vedere spiritual, totul e perfect, adică dacă nu am ajuns la pace este pentru că egoul e încă destul de puternic. Şi ne aşteaptă, din dragoste pentru noi, să facem acest pas.

Practic, toate experienţele noastre dureroase se repetă mereu şi mereu, până când avem capacitatea de a ne învăţa lecţiile şi de a vedea altceva în ele. 

 

Căci nu exteriorul este problema, ci deconectarea noastră de la sine. Ceea ce se întâmplă în afară nu face decât să ne aducă rănile interioare la suprafaţă şi să ne simţim îngrozitor din cauza atitudinilor noastre. A te învinovăţi însă chiar şi pentru asta înseamnă să uiţi din nou că ai nevoie, ca toţi oamenii, să treci prin anumite lecţii de viaţă pentru a învăţa să iubeşti în mod real. Nimeni nu e vinovat. Chiar şi la un nivel foarte dureros pentru egoul nostru, sufletul ştie că doi oameni, două naţiuni, două extreme se atrag şi se întâlnesc într-o anume situaţie care îi oglindeşte pe amândoi, tocmai pentru că au ceva de învăţat acolo.

A considera că tu sau cealaltă parte purtaţi singura responsabilitate (vinovăţie) pe umeri pentru întregul proces este aşa cum spuneam, o privire unilaterală, falsă a egoului, care nu poate vedea adevărul din ambele unghiuri din teamă. Căci ai nevoie de o mare tărie interioară pentru a realiza şi recunoaşte că eşti responsabil cel puţin 50% în orice situaţie şi că dacă te iubeşti indiferent de alegerile făcute, nu înseamnă că îţi vei da mână liberă ca să repeţi acea faptă din nou, ci, din contră, te onorezi şi te respecţi pe tine ca şi pe ceilalţi, învăţând din acea lecţie, cum să fii mai bun, cum să te accepţi chiar dacă ai luat acea decizie din ignoranţă, să te ierţi că erai deconectat de la Dumnezeu şi să îi ierţi şi pe ceilalţi, pentru că au privit probabil acest proces, la fel ca şi tine, cu naivitate.

A ierta complet se poate numai din suflet, nu din ego. Nu putem ierta mental pe cineva dacă nu simţim asta în adâncul finţei noastre, dându-i respectul şi încrederea cuvenite că data viitoare va şti să facă alegerile cele mai bune pentru sine. A ierta complet înseamnă şi a le oferi celorlalţi dreptul de a decide în fiecare clipă după gradul de înţelepciune la care a ajuns fiecare, fără a-i judeca. A avea încredere că fiecare are nevoie de lecţiile sale în viaţă pentru a cunoaşte adevărul iubirii. A nu interveni în alegerile celuilalt, pentru că îl respectăm îndeajuns aşa cum e.

A te bucura pentru altul când e fericit, indiferent dacă alegerile sale îţi plac sau nu. A şti că responsabilitatea e a fiecăruia, pentru el însuşi, şi că tu nu poţi influenţa pe nimeni fără acordul său. A alege inclusiv să fii fericit fără vinovăţie, chiar dacă persoana de lângă tine nu se simte bine. Faptul că nu se simte bine nu ţi se datorează niciodată ţie, ci deciziilor sale (conştiente sau nu). Dar sunteţi împreună pentru a învăţa o anumită lecţie. Dacă tu o înveţi pe a ta, lasă-i şi lui spaţiul necesar pentru a şi-o învăţa pe a lui, dacă vrea, desigur.

A-l accepta pe celălalt aşa cum e; iar dacă nevoile sale te afectează într-un fel sau altul, din dragoste pentru tine, să ştii să impui anumite limite în relaţia cu el. A şti că nivelul de nefericire al unei persoane este afectat de măsura în care ea se iubeşte pe sine şi că asta nu are nici o legătură cu tine, ci cu gradul în care şi-a vindecat rănile interioare.

A ierta şi iubi complet înseamnă şi a te detaşa de orice formă de autosabotaj care te ţine într-o situaţie neplăcută, tot aşa cum trebuie să eviţi orice formă de şantaj emoţional venită din partea altcuiva care încearcă să te manipuleze sufleteşte din neştiinţă, din ego.

A şti că a-i încuraja pe alţii în suferinţa lor înseamnă a-i încuraja să rămână conectaţi la ego şi departe de Dumnezeu, de sufletul lor.

Ştiu că nu e uşor, dar zilnic viaţa ne oferă prilejuri de a ne iubi pe noi înşine şi pe ceilalţi. Priveşte, simte, deschide-ţi inima, caută să fii mereu conectat la suflet şi să renunţi la ego, caută înţelepciunea dincolo de aparenţe şi învaţă din fiecare situaţie şi de la fiecare om. Viaţa e făcută pentru a o trăi din plin, din inimă, din suflet, din dragoste. Dumnezeu nu şi-a dorit pentru noi să trăim în teamă, suferinţă şi durere. Nu eşti mai bun sau mai iubit dacă suferi.

Este exact pe dos. Iubirea este legea universală a vieţii. Iubirea e cea care îţi dă aripi, suferinţa şi teama sunt acelea care te coboară.
Iubeşte şi fii iubit!

Citeşte mai multe despre:   ceva de suflet

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de