Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inflaţia s-a aprins – scriu ziarele – de la pâine, legume, ulei, ţigări sau combustibili. Dar la fel de bine se poate spune că nu mărfurile au devenit mai scumpe, ci banii sunt prea mulţi (şi, deci, prea ieftini).
Inflaţia s-a aprins – scriu ziarele – de la pâine, legume, ulei, ţigări sau combustibili. Dar la fel de bine se poate spune că nu mărfurile au devenit mai scumpe, ci banii sunt prea mulţi (şi, deci, prea ieftini). Ultima decizie a Consiliului de Administraţie al BNR pare să valideze această idee, fiindcă forul băncii centrale a hotărât să crească preţul banilor cu 0,5 puncte procentuale, după alte 0,5% în octombrie 2007, şi probabil va urma o a treia majorare a dobânzii de politică monetară în februarie.
Iar dacă tot nu credeţi că banii mulţi (şi, deci, ieftini) înseamnă inflaţie, haideţi să vedem ce spunea guvernatorul Isărescu în decembrie 2004: “Deciziile de politică economică sunt evaluate critic, iar scamatoriile nu au cum să aibă efectul scontat. Astfel, o relaxare monetară în speranţa stimulării creşterii economice şi reducerii şomajului – celebra curbă a lui Philips – este sancţionată de piaţă prin deprecierea cursului şi creşterea presiunilor inflaţioniste. Efectul pozitiv, dacă el se manifestă, durează foarte puţin şi este neconcludent, dar pierderea de credibilitate rămâne, afectând pe termen lung rezultatele economiei”.
Din câte se vede, în momentul de faţă, în afara unei scăderi de rating avem de toate – creştere economică, şomaj redus, depreciere şi inflaţie –, aşa că merită să verificăm şi un al doilea postulat, potrivit căruia deficitul extern nu este decât o formă amânată de inflaţie. În măsura în care moneda naţională s-a apreciat pe seama intrărilor de bani speculativi, şi nu a fundamentelor din economie, la ieşire – provocată de ieftinirea banilor – se vede cum rămânem doar cu inflaţia, nu cu un plus de bunuri şi servicii.
Ca să fie şi mai clar, în ultimul comunicat al Consiliului de Administraţie al BNR nu se vorbea doar despre “persistenţa presiunilor exercitate de cererea internă”, ci şi despre “perspectiva prelungirii efectelor unor şocuri de natura ofertei”. Înseamnă că banii din afară au finanţat un deficit extern realizat, în principal, pentru satisfacerea cererii interne, şi în prea mică măsură pentru a fabrica mărfuri care să fie oferite la export – ori pe piaţa internă, pentru a substitui importuri. Asta face ca, la plecarea capitalurilor pe termen scurt care au finanţat deficitul, românii să nu rămână cu o economie capabilă să producă bunuri care să le concureze pe cele ale străinilor, ci doar cu un exces de masă monetară ce a constituit contrapartida valutei ieşite. Masa bănească fără acoperire se numeşte inflaţie, iar leii mai mulţi, ce corespund acum unui euro, depreciere.
Sincer vorbind, ceea ce s-a făcut la noi nici nu se poate numi dezinflaţie – lipsa de performanţă e aceeaşi! –, fiindcă doar s-a ascuns inflaţia cu ajutorul aprecierii monedei naţionale. A avut loc o scamatorie după următorul algoritm: o apreciere a leului cu 1% reduce inflaţia cu 0,3%. Adică, dacă în 2004 cursul se plasa la peste 4 lei/euro, iar până la jumătatea anului trecut a ajuns la 3,2-3,3 lei/euro, deci dacă moneda naţională s-a apreciat cu 17%-20%, ceea ce înseamnă 5-6 procente de dezinflaţie, rezultă că scăderea inflaţiei de la 9,3% în 2004 la 3,8% în iunie 2007 s-a obţinut în principal pe baza întăririi leului. Reciproca e mereu adevărată: o întoarcere a cursului de schimb de unde a plecat echivalează cu o revenire a inflaţiei în zona cu două cifre, pentru că trebuie să se ţină cont de asimetria transmisiei cursului de schimb, deprecierea având un efect inflaţionist mai puternic decât efectul dezinflaţionist al unei aprecieri de aceeaşi amplitudine (tradusă în marje de profit mai ridicate pentru importatorii care nu-şi ajustează rapid preţurile la aprecierea leului).
Întorcând situaţia actuală pe toate feţele, ar trebui să privim şi reversul medaliei. O depreciere a monedei scumpeşte bunurile de consum, dar ieftineşte activele. Fără o majorare a preţului caselor, terenurilor şi spaţiilor industriale, probabil că economia va intra în recesiune, însă ulterior creşterea economică şi dezinflaţia se vor relua la un nivel calitativ superior. Nu pe baza capitalurilor speculative, ci a investitorilor de cursă lungă care – atraşi de mediul de afaceri din România – îşi vor plasa banii în economia reală. Cu asta ar trebui să fie însă de acord şi politicienii şi să uite că 2008 e an electoral.
