x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Diagnostic: exist

0
Autor: Dragos Moldovan 29 Ian 2010 - 00:00
Există un diagnostic: moarte cerebrală, adică nu mai realizezi nimic din ceea ce ţi se întâmplă, nu mai simţi nimic, şi cu toate astea încă trăieşti, organismul îţi funcţionează în nişte parametri cvasinormali. Eu, şi alături de mine încă vreo câţiva, aşa, să spun că ne strângem de zece - cinşpe milioane de români numai, suntem în "viaţă cerebrală". Este singurul diagnostic exact care ni s-ar putea pune. Asta nu înseamnă că, odată identificată starea în care ne aflăm, am putea fi scoşi din ea în mod ştiinţific. Nu. Ca şi în cazul morţii cerebrale, în "viaţa cerebrală" nu poţi spera decât într-un miracol de la Dumnezeu. Pentru că simptomele sunt aceleaşi, dar, bineînţeles, pe invers. Aflat în "viaţă cerebrală" nu îţi mai funcţionează decât creierul. Restul e mort. Mă refer la părţile care compun corpul omenesc. Nu te mai mişti, nu mai mănânci, nu te mai vezi cu prietenii, nu mai vorbeşti, nu mai duci gunoiul, nu mai citeşti, nu te mai enervezi, nu mai eşti trist, nici fericit, nu mai poţi nici să plângi, nici să râzi, tot ceea ce mai poţi să faci este să gândeşti. Profund. Abisal. O stare de nemişcare desăvârşită, de imobilitate irevocabilă, la fel ca în cazul morţii cerebrale. Numai că în "viaţa cerebrală" eşti hiperconştient de tot ceea ce ţi se întâmplă. Ţi-e frică să nu faci gripă porcină, încerci să deduci cumva data unui posibil cutremur devastator, te întrebi dacă familia te iubeşte cu adevărat, ţi-e frică să adormi pentru că somnul este un fel de moarte şi tot aşa. Şi stai nemişcat. Impasibil ca o statuie în faţa a tot ceea ce încă se mai mişcă spontan pe lângă tine. Astea sunt simptomele intrării în "viaţă cerebrală". În care mă aflu eu şi despre care scriu acum.

Nu este însă o stare în care odată intrat eşti lipsit de orice speranţă. În "viaţa cerebrală", la fel ca şi în moartea cerbrală, încă mai trăieşti. E adevărat, conectat la aparate. În cazul meu, de exemplu, şi al colegilor de suferinţă, la televizor, computer şi telefon mobil. Toate sculele aste ne asigură iluzia faptului că suntem vii. Parcă ne-am mişca, nu ştiu cum să spun, când ne uităm la televizor parcă ne-am muta de colo-colo sau când vorbim la telefon parcă ne-am atinge cu un om, ori când intrăm pe internet parcă am ajunge acasă la cineva. Aşa suntem noi, cei aflaţi în viaţă cerebrală. Cei care ne iubesc încearcă să ne menţină prezenţa, chiar dacă ea este cu totul nesemnificativă. Dacă am putea, toţi am opta, totuşi, pentru a ne deconecta de la aparatele care ne ţin în viaţă. Pentru că, hiperconştienţi fiind, realizăm că uneori o absenţă este mai consistentă decât o prezenţă.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de