x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Diagnostic total

0
Autor: Tudor Octavian 24 Feb 2009 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3



Aşa-i când e să se aleagă praful de tot, te duci la doctor cu un junghi în călcâi şi afli că ai o problemă gravă la cap. M-am dus la un ORL-ist, cu o surzenie parţială, şi m-am trezit în faţa unei comisii de somităţi, care mă priveau de ca şi cum tocmai mă întorceam din morţi şi trebuia să fiu luat cu binişorul, ca nu cumva să mă supăr şi să fac drumul înapoi.

O surzenie parţială e atunci când nu mai auzi cu o ureche sau auzi prost cu amândouă. La mine, surzenia parţială constă în faptul că auzeam doar ce-mi convenea, iar dobitocii, mitocanii şi un număr considerabil de politicieni puteau să vorbească oricât şi despre orice, fiindcă nu auzeam decât vântul care susură prin ierburi şi copaci.

Dar cu vederea cum stai?, m-a întrebat cu un glas blând, de om care a văzut multe în viaţă, un profesor pensionar angajat în continuare cu salariu. Am răspuns că la fel, văd doar ce-mi place, îi văd numai pe oamenii pe care-i respect sau îmi impun prin caracter. Uneori, am zis, am impresia că omenirea s-a împuţinat brusc şi că străzile sunt pustii. Ici, colo câte un cetăţean care, ca şi mine, merge ca în transă, vede rar şi aude selectiv. Ne ciocnim de lume, dar nu ne pasă, fiindcă şi simţim mai puţin.

Interesant, a intervenit un al doilea pensionar reangajat cu salariu, foarte interesant. Cum adică simţiţi mai puţin? Cândva, am răspuns, admiram o mulţime de oameni. Simţeam că aş fi vrut să fiu ca ei, să le semăn în toate privinţele. Acum, simţul admiraţiei, simţul încrederii, simţul răspunderii şi, vă rog să mă iertaţi că spun asta, dar trebuie s-o spun, simţul datoriei faţă de patrie şi popor funcţionează cu întreruperi. În unele zile, parcă mă mai furnică niţel, în altele deloc. Poate şi pentru că aud din ce în ce mai răsfirat lucruri care să merite a fi ţinute minte, vorbe de spirit, afirmaţii pline de bun-simţ. Cred că şi urechilor, dacă nu le dai ziceri deştepte, muzică adevărată, nu manele, cretinele şi mitocănele, li se face lehamite să mai asculte şi lucrează ca-n epocile de criză mondială, cât să nu se oprească pe termen nelimitat.

Comisia medicală m-a privit şi ea parţial, jumătate dând din cap neprofesional, însă cu înţelegere, jumătate exagerat de profesional, ca pe un pacient într-o fază finală. Nu conta în ce privinţă, ce conta era faza. Nu reprezentam un caz, ci un factor statistic. Cazurile erau rezolvate de unul sau doi medici, statisticile ţineau de competenţa comisiilor.

Dragă domnule, m-a luat cu un maximum de condescendenţă şeful comisiei, un pensionar cu încă trei slujbe plătite la stat, trebuie să-ţi dăm o veste bună şi una rea. Vestea bună e că ce-ai păţit matale nu e o boală, e un fenomen. Vestea proastă e că avem un fenomen contagios. Tot mai mulţi oameni preferă să-şi vorbească singuri, chiar şi când n-au celular. Tot mai mulţi oameni nu văd nimic din ce se întâmplă în jurul lor. Tot mai mulţi oameni îşi pierd simţul măsurii sau simţul familiei. Iar medicamente care să trateze fenomene încă nu s-au inventat. Trebuie să începi din nou cu începutul, să-ţi obligi urechile să lucreze de plăcere, nu din silă. Încearcă întâi cu Mozart, apoi, dacă simţi că-ţi vine să plângi de bucurie, treci la Beethoven. La unii, Mozart şi Beethoven încă ajută.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de