Dialogul contrastelor

Tonul a fost dat de Paris care şi-a construit, cu mai bine de 40 de ani în urmă, în plin centru istoric, un muzeu de artă modernă care contrasta total cu arhitectura şi spiritul cartierului respectiv. Când publicul a descoperit, în anii ’80, centrul Georges-Pompidou, a fost şocat: clădirea semăna cu o uzină care îşi exhiba, chiar cu o anumită indecenţă, toate intestinele de metal. Tot ceea ce trebuia în mod normal să fie ascuns, în special reţeaua de ţevi lipsite de orice conotaţie estetică, devenise element de decor. Această manieră de a crea contraste a devenit normă stilistică pentru noile muzee de artă ale Europei dar şi ale lumii. Cine merge astăzi la Viena descoperă, sub titulatura de muzeu de artă modernă, un fel de cub gigantic, negru şi urât, despre care nu ştii ce să crezi. Contrastul cu vechea arhitectură imperială din jur devine însă atât de incitant, atât de spectaculos, încât uiţi imediat de lipsa de graţie exterioară a edificiului şi simţi nevoia să-l explorezi.

Pe logica contrastelor funcţionează, de vreo zece ani, şi tentativele de a expune artă modernă acolo unde nu te aştepţi, cum ar fi la Palatul de la Versailles. În prezent, la Roma, amatorii de contraste pot trăi adevărate momente de deliciu vizitând o retrospectivă Chagall găzduită într-un ansamblu antic, mai precis de Muzeul Altarului Păcii.

M-am aflat şi eu, într-un început de martie, printre vizitatorii care se întrebau ce au să-şi comunice pictura lui Chagall şi unul din cele mai remarcabile exemple de artă clasică romană. La prima vedere dialogul pare forţat. Ascultând mai atent cele două lumi descoperi însă un flux de energie care circulă de la una la alta.

Altarul Păcii a fost construit în anul 13 înaintea erei noastre, pe malul Tibrului, pentru glorificarea întoarcerii victorioase a lui Augustus din provinciile romanizate ale Galiei şi ale Spaniei. Edificiul, un fel de mic şi graţios panteon cu basoreliefuri adăpostind în interior un mare altar, a rămas simbolul unei utopii. Imperiul Roman nu a trăit niciodată în pace. Chiar şi soarta acestui monument a fost plină de adversitate, pentru că Tibrul l-a acoperit cu aliuviunile sale. Mussolini a decis să-l dezgroape şi să-l pună în valoare în 1938, cînd se împlineau 2.000 de ani de la naşterea lui Augustus. Pavilionul în care a fost pentru a doua oară încarcerat monumentul n-a avut însă forme destul de inspirate. Abia acum, arhitectul american Richard Meier a găsit soluţia ideală pentru a pune în valoare, sub un paralelipiped de sticlă, acest antic Altar al Păcii iluzorii. Complexul mai conţine o sală de expoziţii şi un centru de congrese, şi a devenit o nouă atracţie culturală la Roma tocmai prin inteligenţa cu care cultivă contrastele.

Până pe data de 27 martie, Altarul Păcii va contrasta deci cu o retrospectivă Marc Chagall realizată în contextul în care anul acesta de împlinesc 25 de ani de la moartea acestui imens artist. şi trebuie spus că provocarea funcţionează perfect. Chiar la intrarea în marea sală a muzeului, chiar în momentul în care vizitatorul dă cu ochii de Altarul Păcii şi îl admiră pentru prima dată în toată uluitoarea sa armonie, chiar în acel moment deci vizitatorul mai descoperă ceva, o imensă pictură de Chagall aşezată pe jos ca un mozaic. De altfel aceasta este şi prima senzaţie a celor care pătrund în muzeu, că la picioarele monumentului antic din care iradiază albul plăcilor de marmură s-a descoperit şi un vechi mozaic din care iradiază culori. Uitându-se însă ceva mai atent vizitatorul îşi dă seama că acolo, pe orizontală, începe de fapt lumea lui Chagall, cu personaje în stare de levitaţie şi obiecte care zboară. Vine apoi o altă surpriză:  sentimentul de pace începe să se facă simţit în sufletul vizitatorului nu după ce admiră Altarul Păcii, ci după ce parcurge universul lui Marc Chagall, artistul care a abolit gravitaţia şi a răsturnat raporturile dintre oameni, obiecte, văzduh şi pământ.

Am urmărit, în acest muzeu, un alt spectacol emoţional interesant: grupurile de copii care veneau cu profesorii lor treceau întâi, cu religiozitate, pe lângă Altarul Păcii, pentru a intra apoi brusc în lumea ludică a lui Chagall pe care o recunoşteau ca fiind una a lor. Chagall a scris într-o bună zi această memorabilă frază: ce frumoasă este o vază aşezată vertical pe o masă, dar ca să înţelegi ce este stabilitatea trebuie să o vezi răsturnată. Poate din această cauză picturile lui Chagall sunt pline de personaje şi obiecte care plutesc în aer. şi tot din această cauză, la Roma, Muzul Altarului Păcii ne propune un emoţionant dialog între stabilitatea artei antice şi depăşirea gravitaţiei în arta modernă.