Dictatura proletariatului se întoarce

Publicul mai mult decât majoritar al televiziunilor comerciale şi de manevră e proletariatul. Diversiunile, când sunt masive, se întorc contra celor care le-au conceput. Aceste televiziuni au creat un pu­blic dependent, devenind în cu­rând dependente ele de public. Slo­ganul marxist-leninist al dictaturii proletariatului, într-o lume nouă mai dreaptă şi mai hrănită, a fost creat în absenţa unui instrument social eficient, cu care să poa­tă fi mondializat. Acum, prole­ta­riatul a primit instrumentul ideal prin care îşi poate impune tih­nit, fără revoluţii, toate limi­te­le: inte­lectuale, afective şi voliti­ve.

Un înţelept din antichitate spunea să nu căutăm la cei care nicicând n-au avut, fiindcă s-au obişnuit să nu aibă. Televiziunile îi dau proletariatului din belşug acel nimic absolut, după care acesta a tânjit milenii de-a rândul şi s-a obişnuit să nu-l aibă. Lenin spunea că, ridicându-şi capul plecat, proletariatul nu are de pierdut decât lanţurile. Dictatura proletariatului, în toate televiziunile lumii, nu semnifică lepădarea de lanţuri, ci doar schimbarea locului. Televiziunea îi înlănţuieşte proletariatului judecata, îi mută lan­ţu­rile de la picioare la cap. Oricâte răscoale ar declanşa proletarii din toa­tă lumea, ei trebuie să se înghe­suie seara în faţa televizorului, ca să afle dacă au învins. Proletari din toate ţările, uniţi-vă!, clama Lenin. Pentru un „Miss Univers”, pentru un Campionat Mondial de fotbal sau pentru o hărmălaie cu sânge în lumea a treia, toţi proletarii planetei se adu­nă înaintea televizorului şi stau acolo strâns uniţi, până îşi consumă şi ultimii neuroni sănătoşi.

S-a mai întâmplat un lucru pe care Lenin, fiindcă nu se inventaseră televiziunea, celularul şi internetul, nu avea cum să-l prevestească: intelectualii nu trebuie să se mai teamă de frustrările periodice ale proletariatului. Intelectualitatea câştigă mai bine în condiţia de slugă a proletariatului decât în aceea de clasă con­du­că­toare. Televiziunile gem de mari intelectuali, care suferă enorm că se vând, consolaţi însă cu ideea că, oricât de masiv s-ar vinde, tot mai rămâne ceva de tranzactat. Intelectualii din televiziuni nu îşi vând conştiinţa puterii şi partidelor, ci ratingurilor. Adică proletariatului. Ratingul e adevărata dictatură a celor mulţi şi anonimi.

Dacă n-ar exista televiziunile, preşedinţii şi candidaţii la Pre­şe­din­ţie nu s-ar mai pupa şi n-ar mai dansa cu ţiganii, ca să fie văzuţi la ştiri. Cu onorabilitate şi demnitate nu faci rating, iar fără rating, adică fără dictatura proletariatului, nu contezi nici la pu­tere, nici în opoziţie.