Din ce este făcut un preşedinte

Din ce ar trebui sa fie facut, mai bine zis. Nu un presedinte de club. Nici de asociatie de locatari. Nici de banca. Nici de fundatie. Nici de coope­rativa mestesugareasca. Un prese­dinte de tara. Despre asa ceva vorbesc! Nu presedintele Americii. Nici al Rusiei. Nici al Nigeriei. Nici al Albaniei. Nici macar al... Norve­giei, in ciuda simpatiei de care se bucura acesta pe meleagurile noastre! Pe presedintele Romaniei il am in vedere. E singurul de care imi pasa cu adevarat, avand totodata pretentia de a-i pasa si dumnealui de mine. Nu cine stie ce, o picatura, acolo, deoarece, stiind cat suntem de multi, ma gandesc sa ajunga pentru toti! Eu m-as declara multumit cu picatura ce mi se cuvine daca presedintelui i-ar pasa. Si sunt convins ca i-ar pasa daca, intre altele, ar fi facut din credinta ca poti trai fara dragostea celorlalti fata de tine, dar nu si fara dragostea ta fata de ceilalti.

Dupa care, din pasi care sa nu-ti fie mai inceti decat gandurile. Din ganduri care sa tina pasul cu bataile inimii. Din inima care sa nu bata festiv in trei culori, ci numai in culoarea sangelui. A sangelui de toate culorile insa. Apoi, din taceri care sa insemne mai mult decat un milion de cuvinte. Si din cuvinte care sa vorbeasca mai expresiv ca tacerea. Si care sa se faca auzite si dupa ce au tacut. Din indoieli si un gram, doua de tristete. Din la­crimi, dar nu din cele de opereta, care sunt specialitatea actualului prese­dinte, ci lacrimi care sa se rusineze sa iasa in public. Chiar daca nu este trecut in Constitutie, prese­dintele are dreptul fundamental de a plange, se gasesc intotdeauna motive, insa vazut doar de ochii sai, nu de altii! Cu rasul este altceva. Daca nu se poate sta­pani, poate sa si rada pana la urma. In vazul intregii lumii. Dar nu de ea, de lume, si, cu atat mai putin, de plansul ei.

Trebuie facut si din infrangeri presedintele. N-a existat nici macar un om pe pamantul acesta a carui viata sa fie doar un sir nesfarsit de victorii. Stralucirea celor mai importanti oameni ai lumii s-a nascut si din infrangeri. Infrangerea te face sa cunosti gustul amaraciunii. Sa in­telegi ca nu esti altceva decat un om. Ca esti, adica, asemenea celor­lalti. Infrangerile iti tin memoria treaza, te obliga sa-ti aduci aminte si cine esti, si ce esti. Ele constituie o conditie obligatorie pentru tinerea la respect a victoriilor, care sunt cam nesabuite de felul lor, ti se urca intr-o clipa de neatentie la cap si-ti iau mintile. Nenorocirea nu este ca ti le iau, ci ca s-ar putea sa nu ti le mai dea niciodata inapoi.

Presedintele mai trebuie facut si din niste carti, nu de joc, ci de citit. Cartile au, zice-se, meritul de a-i feri pe oameni de prostie si prostii, doua lucruri care nu tin cont de faptul ca cel in viata caruia s-au instalat este ditamai presedintele. Ravagiile pe care le produc sunt pe masura functiei omului. D-aia in constructia unui presedinte este obligatoriu sa intre si cartea, insotita de respectul pentru cei care l-au tinut, fie cu bi­ciul, fie cu zaharelul, aproape de ea.

Ziceam ca nu ma intereseaza presedintele Americii, si chiar nu ma intereseaza. Ca si cel al Rusiei, Alba­niei sau... Norvegiei.

Intrucat vorbesc de presedintele tarii mele as vrea, dar din toata pu­terea gandurilor mele as vrea, ca el sa fie facut nitel si din frica. Frica de Dumnezeu in primul rand, din aceasta derivand frica de vremelnicie. Apoi, frica de ridicol. Dupa care, frica de amintirea parintilor. Iar la urma, frica de vremea cand vei deveni tu insuti amintire. Frica de faptul ca ar putea sa nu te tina minte nici o inima.