x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Din tren, înspre Timişoara (II)

0
Autor: Marian Nazat 27 Iun 2008 - 00:00
Din tren, înspre Timişoara (II)


În dimineaţa aceasta de vară, Piaţa Unirii din Timişoara e  inundată de lumină. Păşesc uşor tulburat  pe caldarîmul pieţei dreptunghiulare, ocolind terasele aranjate după moda occidentală.




3 Ce verde e România! E frumoasă şi proaspătă, aşa pastelată cu maci şi muşeţel. Pare tînără şi viguroasă. Musteşte de viaţă. Pe ogoarele nepîrguite asudă ţărani răzleţi, femei şi bărbaţi. Sînt bătrîni şi gîrboviţi. Sapă, cosesc, copilesc, cară cu cîrca snopi de iarbă, şi cum lucrează ei aplecaţi deasupra pămîntului seamănă cu nişte echere de oase şi carne. Nişte echere neatinse de globalizarea mondială. Nişte echere cu care tragem liniile unui neam surpat de pribegia postcomunistă. Ce gri e România dezrădăcinată ! E zbîrcită şi ofilită, rezemată în echerele de ţărani muribunzi …

4 Înspre Caransebeş, dincolo de Herculane, se semeţesc crînguri întregi de salcîmi. Sînt înciorchinaţi şi-şi vîntură mîndri nevoie mare candelabrele florale. Pe tăpşanele mărginaşe veghează căpiţe de fîn, suple şi dese. Din depărtare seamănă cu soldaţii de teracotă moşteniţi de la chinezi ca zălog al nemuririi. Şi soldaţii ăştia de iarbă decapitată s-au înţeles ei c-ar fi bine să păzească salcîmii înfloriţi. Şi nu-i slăbesc neam. Doamne, preface-ne şi pe noi, oamenii, măcar o dată în salcîmi! Să înflorim primăvara şi să ne iubim pe paturi de petale înmiresmate. Să te mai ţii atunci fericire şi armonie! S-ar duce pe pustii şi războaiele!  Păi, cine ar fi în stare să împuşte salcîmi înfloriţi?

5 Mi-am pus deoparte suplimentul literar al Jurnalului Naţional dedicat lui Nichita Stănescu. Îl citesc contrariat şi revoltat, ca-ntotdeauna cînd e vorba despre poetul „necuvintelor“. Mă intrigă seninătatea cu care şi-a prăpădit geniul în tovărăşia atîtor nulităţi pripăşite să se înfrupte din „frisonul cosmic“ al amfitrionului celest. Şi goana cu care
s-a autodistrus, uitînd că trupul şi spiritul nu-i mai aparţineau lui, ci posterităţii! Şi seninătatea cu care a acceptat să fie imitat. Căci destui şi-au închipuit că, dacă beau vîrtos votcă şi potrivesc două-trei versuri, îi şi sînt vecini în glorie. Am avut şi eu un coleg care, pierzînd şirul sticlelor de votcă, se tot opintea să scrie în cheie nichitiană. Îl copia într-atît, încît îi furase şi expresiile de pahar. Clipa aia candrie de delir epigonic e singura lui clocotire artistică. Nemaiavînd pe cine să copieze, colegului meu plagiator nu i-a mai rămas decît să bea votcă. Şi bea zdravăn, şi i se năzare că, odinioară, a fost poet ca Nichita Stănescu.

6 În dimineaţa aceasta de vară, Piaţa Unirii din Timişoara e inundată de lumină. Păşesc uşor tulburat pe caldarîmul pieţei dreptunghiulare, ocolind terasele aranjate după moda occidentală. Păşesc cu senzaţia că sînt în oraşele Apusului, pe meleagurile civilizate ale continentului. Măsor cu privirea fiecare latură de clădiri, curios să le descopăr taina. Apropierea de Vest e misterul cel mai la îndemînă al acestei perfecţiuni arhitectonice şi răspunsul atît de simplu mă învolburează. Cum ar fi arătat azi urbea, în lipsa deceniilor de urîţenie estetică importate, la comandă, din Răsărit?

Mă dezmeticesc iute şi reveria timişoreană se risipeşte pe dată. Priveliştea gării e dezolantă şi ea mă asigură că n-am plecat deloc din România. Gara, sordidă şi neprimitoare, e la fel şi-n Roşiori de Vede,  şi-n Olteniţa, şi, zău, dacă am întîlnit o ţară cu gări mai sinistre! România gărilor feroviare e din cale-afară de respingătoare şi de slută. O ţară clădită din resturile Orientului şi Apusului, de unde şi înălţările şi prăbuşirile noastre nerodnice. (Sfîrşit)
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de