Din zbor

Am revazut un documentar, "Microcosm", plin de imagini frumoase (unele antologice, imperecherea melcilor) si l-am perceput ca pe un simplu exercitiu estetic, agreabil si steril. O vreme, obligatiile profesionale mi-au dat posibilitatea sa urmaresc multi, foarte multi kilometri de filme documentare, cu subiecte care de care mai neasteptate, de la puii crescuti de o papusa si nu de mama lor la capacitatile regenerative ale stelei de mare, de la metalurgia pulberilor la migratie si orientare in lumea pasarilor, de la interventiile chirurgicale executate fara instrumente de catre misteriosii vindecatori din Filipine la cresterea cristalelor.

Nu mi-a fost greu deloc, ma antrenasem ani de zile la cinematograful "Timpuri noi" de pe bulevard, specializat in documentare de toata mana (asta inainte de aparitia televiziunii) cu intrarea alaturi de bufetul "Tic Tac", pe atunci singura sursa de shwarma din Bucuresti, comercializata sub numele eronat de shish kebab. Detalii... Mi-am petrecut cativa ani ai tineretii prin locuri de o frumusete de necrezut. Mai intai in Dobrogea, la Mihai Viteazul (nu departe de cetatea Istria), unde am trait intalnirea cu Ostrovul Lupilor, loc pe care pana atunci il credeam pur imaginar, unde am inteles ca un om care nu a vazut nicicand un stol de lebede in zbor peste grinduri a ratat una dintre marile sale experiente senzoriale. Pe atunci am inceput sa descifrez grandiosul fenomen al migratiei, sa ma entuziasmez de o imagine a unui stol imens pe malul unui lac african sau poate in delta Nilului din genericul Teleenciclopediei.

Am avut mai apoi norocul sa inteleg de ce vorbeste balada despre "o gura de rai" nimerind pe Valea Raului Doamnei, despre care am scris de cateva ori, unde zilele si orele erau marcate de pasarile cantatoare, unde noptile erau tulburate de pasarile de prada dar si de victimele lor, unde totul era mai aproape si mai usor de inteles, chiar si cerul.

In destul de pestrita mea biografie profesionala urmeaza perioada in care, printre multe altele, aveam de vazut documentare, ocazie de a afla cine au fost Nuraghi (locuitori pre-romani ai sudului Sardiniei, creatorii unei misterioase arte a prelucrarii metalului), cat de inteligent este vulturul iberic, ce e cu liniile de la Nazca sau de ce fregata este singura pasare marina care nu stie sa inoate. Urmeaza un intermezzo, conceput probabil ca pedeapsa, trecerea (nesolicitata si intempestiva) la un institut de cercetari, unde, spre marea mea bucurie, am petrecut mai bine de doi ani printre oameni admirabili, cu acces permanent la o biblioteca de o bogatie si de o varietate neobisnuite pentru acele vremuri, cu vedere la un parc incantator. Dulce pedeapsa...

Cu exceptia unei zile de primavara timpurie in care era cat pe ce sa-mi pierd dragostea pentru natura si pentru reprezentantii ei inzestrati cu darul zborului. In sasul jaluzelei de moda veche, cu rulou si chingi, se adunau liliecii care incercau sa profite de putina caldura a soarelui inca iernatic. Exasperat de tiuiturile lor am avut proasta inspiratie sa zgudui putin jaluzelele si pe geamul din fericire inchis a inceput sa se scurga un val de lilieci furiosi, aratandu-si dintii ascutiti, desfacand aripile transparente, tipand ca din gura de sarpe. A fost ziua in care am inteles ca Hyeronimus Bosch a fost un pictor realist.

A urmat o reintoarcere la prima profesiune, cea de medic, practicata intr-un spital modest ca dimensiuni, situat intr-un complex de cladiri, despartite de o vegetatie luxurianta plina de animale si de pasari cat se poate de exotice, cel putin pentru mine. Acolo am vazut pentru prima oara berzele negre din Karelia in drumul lor spre casa la sfarsitul iernii, acolo se adunau in sezonul ploios avoceti si flamingo, pasarea pescar si mancatoarea de albine, alaturi de ceva mai banalele lor surate, pupaza si ciocanitoarea ziua, bufnita si cucuvaia noaptea.

Langa fereastra mea, si-a construit cuibul o pereche de colibri, un cuib in forma de ou, cu o deschidere rotunda, mai mic decat pumnul meu. Femeiusca, cenusie si stearsa, primea din cand in cand vizitele barbatusului, inzestrat cu un penaj negru cu irizari verzi si albastre, care mai statea si el pe oua. Si intr-o dupa-amiaza au iesit din cuib puisorii, mici cam cat niste bondari, mai sclipitori decat bagheta unei zane.

Atunci mi-am amintit de vorbele unui fost inspector de pasari domestice din Piata Centrala din Buenos Aires, un anume Jorge Luis Borges, care spune: "Inchid ochii si vad un stol de pasari. Le vad timp de o secunda sau poate mai putin; nu stiu cate pasari am vazut. Sa fi fost numarul lor definit sau nedefinit? Problema o cuprinde si pe cea a existentei lui Dumnezeu. Daca El exista, numarul este definit, fiindca Dumnezeu stie cate pasari am vazut. Daca El nu exista, numarul este nedefinit fiindca nu are cine sa le numere. In acest caz am vazut mai putin de zece pasari (sa spunem) si mai mult de una dar nu am vazut noua, opt, sapte, sase, cinci, patru, trei sau doua pasari. Am vazut un numar intre zece si unu, care nu este noua, opt, sapte, sase, cinci etcetera. Acest numar intreg este inimaginabil, ergo, Dumnezeu exista."