Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oţelul, Poli Timişoara şi Rapidul fac podiumul în clasament după prima decadă a campionatului. Poziţionarea celor trei echipe, echipe care nu antamaseră cine ştie ce promisiuni în pauza competiţională, dă bună recomandare întrecerii.
Pentru că surpriza a constituit întotdeauna sarea şi piperul oricărei competiţii. Reperele valorice etalate de fruntaşele clasamentului, observaţia detaşată privind balansul capricios al unor fuduli extrem de divizionari şi orice altă notare dezinteresată a campionatului nu pot concura însă adevărăciunea frământărilor suportericeşti pricinuite de intensele trăiri partizane, de rivalităţi tradiţionale.
Timişoara şi Rapidul au negociat în meci direct, fără intermediari, poziţionarea pe locurile 2 şi 3 ale clasamentului. Meci aprig în terenul de joc, meci cu plată imediată a mizei. Cu toate acestea, tribunele au oferit la Timişoara un spectacol puţin anapoda în raport cu obişnuinţele noastre. Poliştii şi rapidiştii au făcut galerie echipelor favorite în conformitate cu fişa postului şi apartenenţa microbistică.
Dar poliştii şi rapidiştii au făcut loc printre patimile devoratoare şi unor surprinzătoare resurse de cumsecădenie. Resurse din care au fost fabricate scandări despre tradiţionala înfrăţire a celor două galerii. Să le fie durabil obiceiul! Mă tem însă că economia de vulgaritate realizată acum de suporteri va deveni plusul săriturii peste cal atunci când Rapid şi Timişoara vor întâlni antipatici ai campionatului. Eleganţa tribunelor de la Timişoara a coborât şi la marginea terenului. Vamă a vorbit despre propria-i amărăciune, despre greşiţii din tabăra sa. N-a mai aruncat în nici un fel găina moartă peste gard. Cred că de teama exceselor l-a iertat până şi pe Marius Avram. Un arbitru prea mic pentru a putea dresa crampoanele unor fotbalişti cu majoratul împlinit. Chivorchian a etalat şi el o bucurie bine temperată. Aşa, din respect pentru suferinţa înfrăţiţilor adversari. Dar ajunge! Altfel riscăm să credem ca proştii că un gest singular se poate repeta până la obişnuinţă.
Oţelul a câştigat în Ştefan cel Mare. Borcea a luat foc. Dar Oţelul n-a constituit nicidecum ţinta limbilor de foc lansate de Borcică, cel ars la lingurică. Pentru că nu sunt gălăţenii atât de importanţi, încât să-l dărâme în orgoliu pe împricinat. Borcea are alte meciuri. Cu mult mai înalte. Şi, normal, Borcea nu face riduri atunci când se împiedică de nişte săraci ai fotbalului. Borcea intră în vrie doar atunci când provincialii ăştia amărâţi îi trag scaunul de sub picioare tocmai când se pregătea să privească de pe Everestul său de butelist la fratele Becali. La Gigi Becali şi la Steaua. Apoi, mai are Borcea şi o altă durere care-i mototoleşte ştaiful de şmecher. Arbitrajul. De data asta i-a pus sare pe coadă Balaj. Dar nu acel Balaj care l-a iertat de eliminare pe N'Doye. Borcea s-a supărat pe Balaj ăla care nu e băiat de DNA şi care nu ştie ce naş bun e Borcea pe la nunţi, pe la botezuri şi pe la alte cumetrii, fie ele şi penale.
Victoria Oţelului a fost sărbătorită, aparent, în puţinătatea numerică a suporterilor gălăţeni. În fapt, victoria Oţelului a fost mare pentru mult mai mulţi microbişti. Batalioane de stelişti au pus-o de fericire atunci când gălăţenii au executat capra vecinilor dinamovişti. Aproape că au mai uitat ei din amărăciunea rezultatului cu Napoli. Dar nici dinamoviştii n-au rămas pe geantă. Au pedalat şi ei pe aerul furat din necazurile europene ale Stelei. Că aşa se joacă trofeul caprei de pe la noi. La indirecte.
