Dincolo de calea ferata

Lucian s-a nascut dincolo de calea ferata. Nu pe camp sau pe un rambleu, ci intr-o casa ca toate casele.

Dar cum taica-su si alti cativa indaratnici din fire isi rasfirasera gospodariile dupa cum ii taia capul pe maidanele si vaioagele de dincolo de linii, toata copilaria si, de fapt, toata viata lui Lucian au fost marcate de sentimentul ca el e un alt fel de om decat ceilalti. Nu mai bun, nu mai rau. Altfel, cu totul altfel. Orasul se termina la calea ferata, iar mai departe, adica dincolo, isi duceau existenta niste ciudati, cu care nu era bine sa ai de-a face.

Dincoace de calea ferata, aliniati cum se cuvine, casa langa casa, isi duceau traiul mii de oameni, fara ca vreunul sa strice ordinea. De ce aia de dincolo de calea ferata isi tranteau casele la nimereala, fara nici o aliniere? Cetatenii de dincoace de calea ferata n-ar fi stiut sa spuna clar ce-i deranja. Insa faptul ca pana si gastele ezitau sa treaca de linii li se parea premonitoriu. Aia de dincolo aveau ceva de ascuns, aveau ceva pe suflet, aveau ei niste motive sa nu li se uite nimeni peste gard. Candva, urma fara indoiala sa-i calce politia.

Casa lui Lucian se afla cel mai aproape de tren. Prima din punctul de vedere al celor de dincoace si ultima din punctul de vedere al celor de dincolo. Cand Lucian iesea la poarta ca sa se uite la copiii care se jucau pe ulita, in prafaraia ce se sfarsea la calea ferata, acestia se opreau brusc din chiraiala si il fixau mirati, ca pe unul invoit de paznicul sau sa stea cateva ore afara.

Ca vegetau toata ziua in curtile lor sau pe bancile de la strada, pentru locuitorii de dincoace de calea ferata lucrul n-avea nici o importanta. Cand insa nevestele ciudatilor de dincolo plecau la cumparaturi sau unii din ciudati ieseau si sprijineau o vreme stalpii portilor cu tigara-n gura, insemna ca ei nu se mai gaseau inauntru. Se gaseau afara. Pentru copiii din cartier, Lucian era cel de dincolo si, mai ales, cel de dinauntru. "Mama - le povesteau copiii mamicilor lor - , l-am vazut pe Lucian afara!" "Ma, tu minti!" "Nu, mama, zau ca nu mint, zau ca era afara!"

Nici orarul scolar al lui Lucian nu semana cu al colegilor de clasa. El iesea afara cand se auzea suieratul personalului de Ciulnita si revenea inauntru o data cu acceleratul de doisprezece si un sfert. Ca sa poata iesi afara, la poarta, taica-su hotarase ca trebuia sa-si faca lectiile pana apuca sa treaca naveta de cinci si jumatate. Ca si cum orice ar fi invatat, dupa ce trenul navetistilor le zguduia peretii casei, nu mai era invatatura adevarata.

Lucian a crescut, a terminat facultatea in Bucuresti si a iesit la pensie ca proprietar de apartament intr-un bloc din Colentina. Dupa ce i-a murit sotia si a ramas singur, si-a vandut apartamentul si a cumparat o casuta cu curte la marginea orasului, undeva, dincolo de calea ferata, la ciudatii care nu respectau nici o lege si-si ridicau cosmeliile la intamplare. Nici aici nu avea cu cine sa stea de vorba, dar macar stia ca se intorsese sa moara acasa. Acolo unde simtea el ca e acasa, dincolo de calea ferata. Uneori, iesea la poarta si copiii care bateau mingea pe maidanele dintre gospodarii le povesteau mamicilor lor cu sufletul la gura: "Mama, stii ca nenea ala care nu iese niciodata din casa a stat afara, cand a trecut naveta de cinci si jumatate?" "Ma, tu minti?", ziceau mamicile. "Nu, mama, zau ca era afara! L-am vazut toti, era afara. Dar n-a stat mult. Dupa ce a trecut trenul a intrat inauntru."