Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu m-am întâlnit niciodată cu aceste fabuloase creaturi. Ele nu sunt decât rodul unei conversaţii între doi eroi (Ă) de bandă desenată, un motan şi un copil care se joacă cu modele de dinozauri şi de nave spaţiale. Copilul, un băieţel pe care l-aş defini ca zburdalnic, dar care probabil întruneşte destule criterii ale diagnosticului de hiperactivitate, se întreabă ce e mai valoros, dinozaurul sau racheta. Iar motanul îi răspunde simplu, un dinozaur la comenzile unei rachete!
Scena de mai sus, descoperită într-o colecţie de ziare vechi care îşi aştepta rândul la reciclare, conţine germenele unor idei care s-au repetat mereu de-a lungul istoriei cercetării spaţiului. Să zicem că are cineva o idee de rachetă, navă cosmică sau aşa ceva şi vrea să o facă infinit mai valoroasă împreunând-o cu altă idee de rachetă, de navă spaţială, orice.
Vrem să explorăm sateliţii lui Jupiter? Vom combina cele mai puternice motoare ionice cu cel mai mare reactor nuclear şi le vom plasa pe o rachetă imensă. Superb. Dar, fără îndoială, este foarte costisitor şi va întări lista proiectelor nerealizabile.
Fără îndoială, cercetarea spaţiului îşi are rădăcinile în proza ştiinţifico-fantastică. Ar fi însă cazul să recunoaştem că multe dintre cele mai stupide idei şi cele mai catastrofale soluţii tehnologice au apărut alături de germenii viitorului.
Unele dintre aceste prostii (nu, nu e cazul să folosim cuvinte mai blânde) s-au dovedit a fi deosebit de persistente. Nimeni nu ştie de ce, nimeni nu a propus vreo soluţie realistă, nimeni nu a explicat ce avem de făcut, dar încă se vorbeşte despre folosirea energiei solare în zborurile spaţiale de lungă durată. Departe de Soare...
Un exemplu de asemenea inepţie apare pe coperta din iulie 1955 a faimoasei reviste Galaxy Science Fiction. Ilustratorul Mel Hunter ne oferă o imagine în care un imens hidroavion este remorcat spre largul mării purtând în spinare o rachetă. Titlul este simplu, dacă nu convingător: „Racheta orbitală, lansată de pe hidroavion!". Autorul articolului era o celebritate a vremii, Willy Ley, inginer de rachete şi prozator SF, prieten şi coleg cu Hermann Oberth, unul dintre consultanţii programului Apollo.
Primele probleme ale atât de atrăgătorului proiect apar imediat. Hidroavionul nu reprezintă o platformă de lansare practică. Echipat cu motoare cu reacţie (nu mai puţin de 12!), acesta poate rata decolarea dacă apa pătrunde în motoare. Şi în orice caz, o decolare de pe apă este mult mai dificilă şi mai costisitoare decât una de pe un aeroport. Ley descrie ilustraţia de pe copertă ca pe: „o idee neobişnuită, care aduce împreună unele elemente care nu păreau să fie compatibile" şi declară că epoca sateliţilor artificiali lansaţi de rachete (nu neapărat purtate de hidroavioane!) este aproape. Aşa era.
Se vorbea despre sateliţi foarte sofisticaţi, care aveau să ducă pe orbită echipament ştiinţific capabil să descifreze misterele Cosmosului. Dar, pentru început, ei erau simple sfere de metal conţinând un radio şi cel mult unul sau două aparate de măsură. Peste o vreme, Ley a propus lansări „ajutate" de un balon care să ridice racheta şi preţioasa ei sarcină până la o anume înălţime. Racheta orbitală lansată de pe o aripă zburătoare cu rol de hidroavion a fost uitată de toată lumea. Ley însuşi s-a ferit să recunoască faptul că era o idee nebună, imposibil de realizat, ca multe altele din revistele vremii.
Bineînţeles că nu am avut acces în copilărie la reviste precum Galaxy Science Fiction, dar asta nu ne-a împiedicat nici pe mine, nici pe vecinii mei de pe Aleea Mitropoliei şi mai apoi de pe Cazarmii să fim pasionaţi de cucerirea spaţiului. Cutreierând podurile şi mansardele, găseam deseori publicaţii dinainte de al doilea război mondial (îmi amintesc de „ARPA"!) din care ghiceam cum vor arăta, poate, aeronavele şi astronavele viitorului.
Au trecut doar câţiva ani şi am fost martori la lansarea primului satelit artificial al Pământului. După aceea lucrurile s-au schimbat. Pentru totdeauna...
