x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Direcţia şi capătul

0
Autor: Tudor Octavian 17 Iun 2010 - 00:00
Am descoperit multe dintre adevărurile cu care ar fi trebuit să mă formez târziu, când nu mai era nimic de schimbat.
Cum ar fi, de exemplu, adevărul că, din vreme în vreme, la câţiva ani o dată, trebuie să faci curăţenie în viaţa ta. Sau acela că ai tot timpul de ales, chiar şi în situaţiile în care totul pare decis. Sau crudul adevăr că, pentru foarte mulţi oameni, traiul civilizat e un cumul insuportabil de restricţii şi obligaţii, pe când traiul prost e adevăratul trai bun.
Puţin noroc tot am avut, fiindcă în momente importante, bunăoară atunci când s-a pus problema drumului în viaţă, cineva, nu-mi mai amintesc cine, întrucât nu era o persoană cu autoritate în lumea în care am copilărit, a zis: La drumul în viaţă contează direcţia, nu capătul.

Cugetarea aceasta, care nu era din cărţi, ci din experienţa de viaţă a persoanei, venea într-o perioadă când în jurul meu toţi îmi explicau că trebuie să ajung cineva, că e musai să-mi doresc să ajung undeva sus. M-am gândit mult la ce mi se spunea şi, corelând judecata mea cu ideea că la un drum contează direcţia, nu capătul, am conchis că în tot ce faci importante sunt făcutul, nu sfârşitul, plăcerea de a face, nu răsplata. Era o judecată contra opiniei colective, cu nenumărate inconveniente de parcurs. Dar şi cu un câştig sufletesc considerabil, în sensul că nu m-am intoxicat cu sentimentul că sunt într-o competiţie de ori-ori cu cei care izbutiseră să fie "cineva", care se găseau de acum "undeva".

Tot o chestiune de noroc a fost şi faptul că de însemnătatea învăţatului m-au convins nu profesorii, ci medicii. Indiferent de specialitate şi de diagnostic, toţi medicii cu care am avut de a face, mai degrabă ca ins sănătos decât ca om care aştepta să fie însănătoşit, mi-au vorbit, cu gravitatea clipei când te arăţi demn de a primi un secret absolut, despre învăţătura continuă. Probabil că medicii sunt atât de conştienţi de faptul că numai o viaţă de învăţătură fără oprire e condiţia iertării unor păcate şi erori profesionale, încât se simt datori să ducă mai depare, ca o parolă şi ca într-o ştafetă, acest adevăr de breaslă, să-l generalizeze. Altfel ar fi greu de înţeles de ce, la o banală gripă sau la o fractură, dialogul medicului cu pacientul tânăr evoluează tot în aceeaşi direcţie: antrenamentul minţii, învăţatul fără oprire, ca mod de viaţă şi ca definiţie a profesiei.

Cunosc destui oameni care şi-au propus să ajungă undeva şi chiar au ajuns, dar fericiţi nu sunt. Un profesor, cu care am conversat despre absenţa din programa şcolară a lecţiilor despre orientarea şi foloasele în timp ale învăţăturii, mi-a dat o replică pe care o reţin cu un profund simţământ de solidaritate la necaz: Şi ce să le spun eu elevilor mei?, mi-a zis profesorul. Ar trebui să le zic tot timpul: Învăţaţi, învăţaţi, ca să nu ajungeţi ca mine!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de