Discursul repetenţiei europene în handbal şi fotbal

Saptamana trecuta ne-a pedepsit prin repetentie europeana. Am contabilizat, in fotbal si in handbal, doua infrangeri pe teren propriu numai bune sa ne depoziteze in realitatea trista cu care ne petrecem. Steaua a capotat joi, pe National Arena, in fata olandezilor de la Twente. Trei zile mai tarziu, la Rm. Valcea, fetele de la Oltchim au fost ingenuncheate de Buducnost Podgorica. Dar fiecare infrangere, dincolo de definitia din dictionar, are discursul sau.

Handbalistele de la Oltchim aconteaza in continuare, cu sanse mari, posibilitatea de a se califica in semifinalele Ligii Campionilor europeni. Afirmatia nu este sustinuta doar de cele doua victorii pe care valcencele le-au obtinut pana acum, cu Krim si Metz. Nici va­loarea de fapt a echipei nu forteaza singular pariul calificarii. Foarte importanta mi se pare citirea corecta a cauzelor care au generat infrangerea de duminica seara si concluziile impuse de aceasta lectura. Or, din acest punct de vedere, am mare incredere in antrenorul Radu Voina si in colaboratorii sai. Sunt convins ca acestia vor avea intelepciunea necesara gestionarii cuviincioase a momentului dificil creat de esec. Un semn al drumului bine ales a fost dat. Desi prestatiile unor valcence au fost la­mentabile, desi au fost jucatoare care ar fi me­ritat sa fie afisate la zidul rusinii, nu s-a apelat la varianta tapilor ispasitori. Radu Voina s-a asezat in fruntea listei comune a vinovatilor, si din aceasta pozitie si-a asumat angajamentul revansei. Astfel, coeziunea de grup nu va avea fisuri, si Oltchimul va putea aborda cu sansa cele trei meciuri pe care le mai are de jucat in grupele Ligii Campionilor.

Fotbalul, desi consuma resurse financiare superioare celor destinate handbalului, frecventeaza gafait competitii europene de mana a doua si este persecutat de o mediocritate perfecta. Steaua a incercat cu disperare sa stea pe picioare in fata olandezilor de la Twente. Dar marea dorinta si risipa de efort, nesustinute de o cuvenita organizarea a jocului si de executiile personale in faza de finalizare, au lasat stearpa tabela de marcaj. Iar insuccesul Stelei atarna si mai greu atunci cand suntem nevoiti sa recunoastem ca adversarul nu a fost unul de cine stie ce valoare. Dimpotriva, Twente a prestat destul de modest. Golul care a facut dife­renta nu a urmat vreunei constructii irezistibile. Ola John isi poate trece linistit in contul perso­nal reusita. El, Ola John, da! Atacantii Stelei, desi s-au aflat deseori in situatii cu mult mai favorabile decat Ola John, nu!

Infrangerea Stelei nu reprezinta un capat de tara. In stare de normalitate, sansa revansei ar putea forta ceva procente pe la casele de pariuri. Dar succesul olandezilor nu reprezinta singura apasare pentru stelisti. Jetul sustinut pe care Gigi Becali l-a lansat impotriva propriei echipe se lasa mult mai greu decat esecul pe carca stelistilor. Fiindca Gigi Becali nu este destul daca nu e si fudul. Nu-i ajung oile. El vrea neaparat si tapi ispasitori. Pe care ii identifica aiurea, pe unde nici nu te astepti. El este cel care isi desfiinteaza pur si simplu echipa. El, viteazul care este. Iar singura sansa care mai ramane Stelei ar fi aceea a ignorarii totale a reprezentatiei jenante la care se preteaza Gigi Becali.