Discutii complicate

Dialogul cu misiunea FMI este anevoios. De aceea, reiau cateva aspecte privind contextul macroeconomic. Grosul deficitului de cont curent in anul trecut isi are originea, de departe, in sectorul nebugetar. In 2004, executia bugetara s-a soldat cu un deficit, se pare, de 1,2% din PIB, in timp ce deficitul de cont curent a fost, probabil, peste 6% din PIB. Deficitul bugetar in 2004 s-a efectuat in ultimul trimestru, ceea ce apasa asupra deficitelor externe in 2005. Pe fondul unor dobanzi la lei in scadere si al aprecierii leului, tendinta de crestere a deficitelor externe ar fi de nestopat. Si cum sectorul nebugetar nu este de asteptat sa-si domoleasca cererea neta (cererea interna minus oferta autohtona), ar ramane sectorului bugetar (bugetului public) sarcina de a combate cresterea excesiva a deficitului de cont curent. Daca investitiile straine directe nu cresc si daca se doreste limitarea deficitului de cont curent la 6% din PIB, ar trebui ca deficitul bugetar in 2005 sa fie mai mic decat in 2004 - in jur de 1% din PIB; daca limita ar fi de 5,5%, tinta de deficit bugetar ar trebui sa fie chiar sub 0,7%-0,8% din PIB. Trebuie retinut ca aceste calcule sunt cu aproximatie mare, deoarece ele trebuie sa internalizeze o evolutie a cursului de schimb, care la randul ei depinde de intrarile de capital (capitalul speculativ reactionand la evolutia dobanzilor).

Contextul macroeconomic depinde de reforma fiscala. Intrucat veniturile bugetare scad cel putin intr-o faza initiala (nu neglijabila ca timp), masuri compensatorii sunt necesare; fara ele, cererea agregata ar creste, conducand la accentuarea deficitelor externe si eventuale presiuni inflationiste. Masurile compensatorii pot include marirea unor impozite si taxe, dramuirea unor cheltuieli si alte economii la buget - prin reexaminarea unor contracte publice. Operatiunea de compensare este ingreunata de recalcularea pensiilor, care implica cheltuieli bugetare suplimentare. Una peste alta, masurile compensatorii ar insemna circa 1,5% din PIB. Si aceasta in conditiile in care se pune problema diminuarii tintei de deficit bugetar pentru a sprijini dezinflatia si limita deficitele externe. Trebuie subliniat ca eforturile Guvernului ar fi ajutate substantial de diminuarea arieratelor la bugetul public (a deficitelor fiscale) si combaterea eficace a evaziunii fiscale.

Optiunile Executivului trebuie judecate in relatie cu dilemele Bancii Nationale. Daca nu ar exista angajamentul fata de UE in privinta pasului de liberalizare a contului de capital, ar fi rationala amanarea masurii - pentru ca dobanzile ar fi inca inalte, stimuland intrarea de capital speculativ. FMI recomanda si el amanarea pasului. Pe de alta parte, la momentul admiterii in UE, contul de capital trebuie liberalizat completamente - indiferent de nivelul inflatiei si al dobanzilor interne; unii ar spune ca este nevoie de a practica un cont de capital liberalizat deplin cu destul timp inainte de admitere. Pasul de liberalizare s-ar inscrie in logica trecerii la tintirea directa a inflatiei in acest an. Consider totusi ca alegerea mai buna, avand in vedere situatia concreta a economiei romanesti, este de a amana pasul urmator de liberalizare. Imi este greu sa vad cum bugetul public ar putea asuma cvasisingur toate socurile pentru mentinerea echilibrelor macroeconomice.

O alta dilema pentru BNR este legata de viteza de scadere a dobanzilor. Pasul nou de liberalizare impinge spre dobanzi tot mai mici. Pe de alta parte, dobanzi prea mici stimuleaza cererea interna si complica atingerea tintei de inflatie. Pentru o banca centrala care trece la tintirea directa a inflatiei si avand in vedere efectele restructurarii fiscalitatii (ca si ale cresterii preturilor la utilitati si ale sporirii accizelor), scaderea rapida a dobanzilor este o incongruenta. Si aici se vede nevoia unui deficit bugetar scazut care sa sprijine dezinflatia. Repet, o supraimpovarare a bugetului ca instrument de politica economica poate avea daune colaterale majore.

Alegerile de politica economica cu care se confrunta Guvernul sunt dificile, intrucat implica compromisuri si costuri importante. Oricum, este necesara o buna conclucrare intre Executiv si BNR, mai ales ca 2005 este anul semnarii Tratatului de aderare la UE.

PS. La TVR, dl Iosif Boda, un analist stimabil, a pus la indoiala oportunitatea reexaminarii unor mari contracte publice. Da, statul roman isi intareste reputatia prin onorarea angajamentelor asumate. Dar cum se incheie contractele importa enorm, fiind vorba de bani publici si de respectarea unor reguli. Procedura "incredintarii directe" are un viciu esential cand exceptia devine regula; este grevat bugetul public (prin costuri excesive) si se arunca o umbra asupra guvernantei publice nationale. Ca diplomatia unui stat face, uneori, apel la instrumente economice in scopuri meritorii nu ofera un temei in asemenea circumstante. Ca sa nu mai amintesc de obiectiile repetate ale Comisiei UE si de recomandarile Ambasadei SUA (desi era vorba de Bechtel).