x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Doctorul Petcu, ultimul mohican

0
Autor: Lucian Avramescu 22 Apr 2008 - 00:00
Doctorul Petcu, ultimul mohican


Guvernanţii, ca noi toţi, spune gazda mea, mănîncă de trei ori pe zi. De ce nu se gîndesc măcar o dată pe zi şi la soarta amărîtei de agriculturi?



Am intrat în Săptămîna Mare. La utrenie şi vecernie, din toate turlele de biserici răzbat sunete care se împreunează în tării, răscolind deopotrivă cerul şi sufletele noastre atinse de nuiaua jucăuşă a primăverii. M-am aflat, pentru o jumătate de zi, într-un tărîm ciudat, dominat de viaţa şi lumina anotimpului. În mod surprinzător, acel loc nu se află la o mie de leghe de metropolă, ci chiar la un lat de palmă, în Pantelimon. Verde, un verde sănătos al lanurilor de grîu e tonul dominant al tabloului în care respirăm. Gazda mea, un bărbat trecut puţin de 60 de ani, este proprietar, specialistul şi pălmaşul unui univers pe cale de dispariţie. Îl cheamă Mihai Petcu şi este de la 22 de ani medic veterinar. S-a consacrat dintru început creşterii şi îngrijirii vacilor. A obţinut un doctorat în "laptele de vacă" şi o licenţă în economia agrară. Ferma lui, cu 400 de vaci, juninci şi viţei, este singura care a rezistat în graniţele Bucureştilor. În 1989 existau 60 de ferme în jurul Capitalei, iar România se lăuda cu un şeptel de taurine de peste şapte milioane de capete. În 18 ani, fermele de vaci au devenit depozite de tutun, făbricuţe ciudate în care se ambalează cafea, sau de-a dreptul ruine. M-am plimbat singur sau însoţit de doctor prin ferma Pantelimon. Pentru a ajunge aici trecusem prin haosul unui şantier deslînat, cu străzi desfundate, noroaie cît să acopere roţile de tractor, şantier întins peste toată localitatea. Vile aliniate, identice în urîţenie şi case arătoase, dar la care n-a ajuns privilegiul asfaltului. Se construieşte alandala, gîfîit, în disperare. Metrul de pămînt, de nimic mai ieri, face azi o avere. Constructorii încalecă din toate părţile ferma, iar ţiganii fură obraznic, la lumina zilei. L-am întrebat pe doctorul Petcu, un personaj sfătos, plăcut la vorbă, de ce nu-şi vinde pămîntul. Ar fi mai rentabil şi ar scăpa de uriaşa bătaie de cap pe care o presupune insula patriarhală pe care o gospodăreşte. M-a întrebat dacă eu aş putea să renunţ să scriu. Nu pot. Nici el nu poate să renunţe la vacile lui Holstein, aduse în 1972 din Olanda şi avansate, sub atenta şi neîntrerupta sa supraveghere, printr-un proces de selecţie şi ameliorare inteligent, la o rasă evident superioară. Minuni au făcut, se pare, taurii oxigenaţi de Cîmpia Română. Oricum, rasa de azi, pe care un îngrijitor a numit-o Bălţată cu Negru Românească, nu mai seamănă cîtuşi de puţin cu cea din ţara Lalelelor. Aproape incredibil, doctorul Petcu deţine un exemplar care dă 91 de litri de lapte într-o zi. Mulgerea se petrece în încăperi curate ca nişte farmacii, iar vacile se supun unui ritual al spălării, igienizării, rînduite ca nişte cărţi de joc.

La intrarea în fermă se află un monument al vacii, sugestiv, realizat de un sculptor, prieten al doctorului. Pomi ornamentali pe alei, straturi de petunii, ochiuri de lac în care plonjează nederanjate perechi de raţe sălbatice. Ferma toată e o strofă dintr-un poem al lui Dumnezeu. Şi totuşi, ochii vii şi albaştri ai doctorului, tată a doi copii realizaţi şi bunic pentru două fetiţe cu care se laudă în poze, lasă să se întrevadă şi un văl de tristeţe. El este ultimul mohican. O spun eu, gîndindu-mă la faimosul roman al lui James Fenimore Cooper. Guvernanţii, ca noi toţi, spune gazda mea, mănîncă de trei ori pe zi. De ce nu se gîndesc măcar o dată pe zi şi la soarta amărîtei de agriculturi? Chiar, de ce nu se gîndesc? L-am ascultat pe Tăriceanu visînd la televizor că România va ajunge, alături de Franţa, un mare producător agricol al Europei. L-am auzit pe Băsescu grăind electoral despre agricultură. Tristă şi ucigaşă demagogie. Trebuinţele unei ferme, cum este cea a doctorului Petcu, sunt infinit mai mari şi mai complexe decît se văd din avionul prezidenţial sau guvernamental.


P.S. Mezina preşedintelui, în viguroasa ei ascensiune politică, a mai dat o dată cu bîta în baltă. La Cluj, căzută în admiraţie pentru Boc, politician care ştie să "editeze" articulat două fraze, Băseasca cea mică a dovedit iar că pregătirea ei şcolară este zero, în timp ce tupeul, tras din vîna tatălui, este nemărginit.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de