Doi mari artişti români la Paris

Într-un moment când, la Bucureşti, clasa politică românească, prin luptele ei primitive şi viscerale, face tot posibilul pentru a compromite România în ochii lumii, doi mari artişti aduc la Paris două exemple de sublimă creativitate românească. Primul este Mircea Cantor, laureat al Premiului Marcel Duchamp pe 2011, imens poet vizual, artist conceptual care expune la prestigiosul centru de artă modernă George Pompidou (sau Beaubourg). Al doilea este Cristian Mungiu care, pe data de 27 septembrie, şi-a prezentat în avanpremieră la Paris filmul "Dincolo de coline", recompensat anul acesta la Festivalul Internaţional de film de la Cannes cu premiul pentru scenariu în timp ce actriţele din rolurile principale, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur au primit premiul de interpretare feminină.

Voi reveni în numărul următor cu o cronică la expoziţia lui Mircea Cantor, inaugurată marţi 2 octombrie în prezenţa ministrului francez al culturii, o expoziţie care va putea fi văzută la Paris până pe data de 7 ianuarie 2013. Acum însă aş vrea să încerc să descriu imensa emoţie pe care au resimţit-o în seara zilei de 27 septembrie spectatorii, criticii şi profesioniştii celei de-a 7-a arte invitaţi la proiecţia filmului "Dincolo de coline". Precizez că filmul a fost prezentat la Cinematograful Cineaştilor, o instituţie unică în capitala Franţei unde sunt proiectate filme alese după criterii artistice exemplare şi unde au loc apoi şi discuţii în jurul creaţiilor respective. Am avut un moment de profundă bucurie românească în momentul când seara a fost deschisă de un alt regizor de origine română care şi-a câştigat între timp celebritatea, Radu Mihăileanu, şi când i-am auzit apoi pe Cristian Mungiu şi pe actriţa Cristina Flutur luând cuvântul într-o franceză perfectă… Văzându-i acolo pe cei trei, frumoşi, inteligenţi, talentaţi, neinhibaţi, spunând lucruri extrem de interesante în lumina reflectoarelor, am uitat pe loc faptul că doar cu două zile în urmă ziarul Le Figaro publicase încă un articol (al câtelea?) despre diversele forme de trafic la care se dedau unii cetăţeni români de etnie romă în zona pariziană. Am uitat pe loc şi de un penibil interviu acordat, cu vreo săptămână mai devreme, de primul ministru român în ziarul Le Monde în care el îşi făcea oarecum mea culpa pentru că se lăsase prins în violenţele vieţii politice româneşti. Mi-am spus deci, cu tristeţe dar şi cu încântare, că totul nu este încă pierdut pentru România atât vreme cît artişti precum Radu Mihăileanu, Cristian Mungiu şi Mircea Cantor reuşesc să transmită lumii şi alte imagini decât cele legate de sărăcie, delicvenţă şi violenţă politică…

Filmul lui Cristian Mungiu este lung, două ore şi jumătate, şi face parte din ceea ce am putea numit curentul slow art. Pe o planetă în care tot mai multă lume se droghează cu viteza stupidă a naraţiunilor cinematografice hollywoodiene, un film precum cel realizat de Cristian Mungiu ţine de rezistenţa culturală, este ca o imensă gură de aer curat, o insulă de umanitate şi umanism într-un ocean de brutalitate şi de industrie barbară de divertisment. In timp ce se derula proiecţia filmului simţeam în acelaşi timp concentrarea emoţională a sălii ca şi bucuria celor care se delectau cu "arta lui Mungiu" pentru că filmul său este, înainte de toate, o demonstraţie de fineţe, de stăpânire a tuturor resorturilor artei cinematografice. In timp ce eu însumi "degustam" cadru cu cadru această poveste despre dragoste transmisă de Mungiu, în timp ce mă minunam de justeţea cu care jucau toţi actorii săi, în jurul meu se contruia o complicitate tacită, toată acea masă de spectatori unde românii şi francezii erau amestecaţi aplauda sufleteşte filmul după fiecare secvenţă, după fiecare cadru… Aplauzele finale n-au făcut decât să confirme ceea ce publicul a simţit chiar din primele secunde ale peliculei, şi anume că ne aflam în faţa unui exemplu de mare artă dar şi de mare inteligenţă artistică.

Lucrul cel mai stupid care s-ar putea spune despre acest film este că ar fi de natură să prezinte o imagine întunecată a României. Nu, imaginea întunecată a României vine de la Bucureşti, de la lipsa de cultură democratică a liderilor noştri politici iar mai nou de la modul în care îşi bat joc de cultură. In filmul său Cristian Mungiu vorbeşte despre o suferinţă care este românească dar şi universală, despre dragostea de om şi de Dumnezeu, despre cât e de nebulos sufletul omenesc şi cât de nebuloasă devine o societate care are ca fundament indiferenţa. Fără să fie o singură clipă didactic, Cristiam Mungiu te răscoleşte prin întrebările pe care te obligă să ţi le pui, te trezeşte din amorţeala societăţii de consum sau din confortul profesional personal şi te scutură ca să te întrebe dacă nu cumva ai şi o datorie faţă de ceilalţi, dacă nu cumva trecerea ta prin lume ar un sens mai înalt decât acela de a-ţi umple burta… Vineri 27 septembrie 2012, la miezul nopţii, într-un cinematograf parizian de 315 locuri, unui creator român i se puneau încă întrebări după proiecţia filmului său total bulversant. Iată o imagine a României pe care mi-am propus să o reţin. M-am întrebat în acel moment, când trecuse deja de miezul nopţii şi oamenii nu voiau să plece, câţi dintre creatorii români au reuşit în decurs de un secol să bulverseze profund publicul francez? Nu mulţi, mă întreb chiar dacă nu cumva numele lor nu pot fi numărate pe degetele unei singure mâini: Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran… Iar acum noul val de regizori români. Oare să fi auzit şi puterea de la Bucureşti de ei, ca să-i ajute? Mă îndoiesc, puterea taie în prezent fondurile la cultură.