Doi pacienţi

Cunoscutul scriitor de romane istorice Săvulescu s-a îndrăgostit în spital de o doctoriţă.

De una din doctoriţele care-l urmau pe chirurgul care-l operase de apendicită în vizita de dimineaţă la pat şi-i arătau mai multă atenţie decât ar fi fost cazul. Păcat că n-am decât un apendice, a zis romancierul, ca să vă dau la fiecare câte unul cu autograf. Însoţitoarele chirurgului au râs potolit, aşa cum se cuvine la gluma unui pacient faimos, prezent săptămânal în emisiunile televiziunii publice, doar Maria Robitu l-a privit mustrător, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că nu e recomandabil să faci glume proaste când te cheamă Săvulescu şi eşti îngrijit ca un şef de stat.

La externare, romancierul, despre care se ştia că e divorţat de mai mulţi ani, i-a spus doctoriţei c-ar dori să i se înfăţişeze şi altfel decât în tradiţionala pijama cu dungi din spitale şi i-a propus să ia masa împreună în prima sâmbătă la un restaurant frecventat de lume bună. Maria Robitu, deşi era necăsătorită, a rămas tablou. Puteai să crezi că scriitorul îi mai spunea o dată poanta cu apendicele şi ea nu ştia ce să creadă, să-l socotească lipsit de tact sau pur şi simplu obraznic. Totuşi, a acceptat invitaţia şi, după o lună de miere, s-a mutat la el. Se iubeau ca doi oameni maturi care, în sfârşit, se găsiseră unul pe celălalt la vârsta când nu mai credeau în minuni şi în întâlniri providenţiale. Într-o dimineaţă, în timp ce Maria Robitu era la spital şi romancierul lucra la biroul său din sufragerie, la uşă au sunat doi muncitori de la o firmă de mutat mobila care cărau un birou mititel. Ne-a trimis doamna doctor, i-au explicat muncitorii. "La ce-ţi trebuie birou?", a întrebat-o scriitorul, când Maria a revenit acasă după o gardă istovitoare. "Doar n-o să-mi scriu cărţile pe genunchi", a răspuns ea. "Ce cărţi?", s-a mirat romancierul, cu tonul omului care a primit o veste pe cât de neaşteptată, pe atât de proastă. "Cărţile mele pentru copii, a răspuns în chipul cel mai firesc doctoriţa. Cartea cu iepuraşul cel isteţ şi vrabia năzdrăvană, pe care trebuie s-o duc la editură la sfârşitul lunii." Romancierul se uita la Maria Robitu ca un pacient căruia i se mai descoperise un apendice, iar operaţia era inevitabilă.

Faptul că femeia pe care o iubea scria cărţi despre pisicuţe şi vrăbiuţe jucăuşe i se părea autorului de romane istorice, în mai multe tomuri fiecare, inacceptabil. Se simţea înşelat şi totodată în culpă pentru nişte convingeri pe care Maria avea să le afle curând, direct sau indirect. "Nu ştiu cum să-ţi vorbesc, i-a zis el, hotărând să pună încă de la început lucrurile la punct, dar preocupările mele sunt atât de, cum să te fac să înţelegi, diferite de ale tale, încât... "Romancierul n-a mai apucat să-şi termine fraza, fiindcă doctoriţa l-a privit din nou ca pe un pacient care nu-şi vede de apendicita lui şi l-a sfătuit să nu-şi facă probleme. "Vrei să spui, a zis Maria Robitu, că oricâte cărţi pentru copii aş publica, n-o să le citeşti şi n-o să ştii ce să crezi despre ele. Îţi promit să nu mă supăr. Te înţeleg perfect. Nu sunt sigură însă c-ai să mă înţelegi şi tu când o să descoperi că nu ţi-am citit romanele. Iar din cauza cărţilor mele, aşa mici şi neimportante cum sunt ele, nici n-o să am timp să le citesc."