Domnul David al meu

Într-o zi, în timp ce-mi dădeam cu părerea într-o chestiune foarte angajantă precizând că exista o persoană mai deşteaptă ca mine care spusese acelaşi lucru şi că eu doar îi reluam ideea, un amic m-a întrerupt zicând cu subînţeles: „Ştim cine-i persoana! E domnul David ăla al tău din America.”

Eram, carevasăzică, deconspirat. Domnul David e invenţia mea, pentru situaţiile când ar trebui să spun ceva mai miezos şi nu vreau ca lumea să creadă c-o fac pe deşteptul. Nu mi-au plăcut dintotdeauna cei care o fac pe deş­tep­ţii. Care proşti nu-s, însă ţin cu tot dinadinsul să aibă ultimul cuvânt, cu aerul că o zicere mai isteaţă ca a lor nu e de imaginat. Prin recul, am învăţat de la ei să şi tac, iar când îmi e greu să tac ori sunt presat să am opinie, să i-o atribui altcuiva, cu mai multă autoritate logică şi istorică. Unui înţelept chinez de acum cinci milenii, unui scriitor rus sau unui negustor evreu din New York, căruia nu i-am dat şi un nume.

E destul să pomeneşti de un mare negustor din New York, unul de pe piaţa artei, ca lumea să se gândească la un evreu. Nu-i o problemă de bine, nici una de rău. E un fapt ştiut de toată lumea că piaţa mondială a artei e dominată, şi nu de ieri sau de alaltăieri, de ne­gustorimea evreiască. E normal ca tot ce-i regulă, evaluare, direcţie şi cugetare profesională să vină de aici. După ce l-am citat în mai multe rânduri pe marele comerciant newyorkez, de la care pa­să­mite am primit tot felul de sfaturi re­ferind la orice, inclusiv la ce-i mai rămâne de făcut în viaţă unui om ca mine trecut şi de a doua ti­ne­reţe, am început să cred în existenţa lui. Doar că nu-i dădeam şi un nume. Şi nu numai că am în­ce­put să cred însă mi-am dat seama de multele oportunităţi ale ma­ne­vrei de a avea păreri şi de a le atri­bui altora. Dacă părerile fac impresie, eşti la fel de deştept ca autorii lor. Dacă n-au nici un efect, vina e a învăţaţilor chinezi de acum cin­ci milenii şi a negustorilor evrei de pe piaţa artei că n-au fost tot timpul inspiraţi.

Găselniţa mai prezintă o virtute, de care devii conştient după o vreme: îţi stimulează libertatea gândirii. Având un vinovat de serviciu, dar şi un merituos cu care împarţi succesul unei replici ori al unei concluzii, îndrăzneşti la idei dn ce în ce mai consistente. La urma urmei, e un mod personal de a-ţi verifica dotarea minţii. Cu o condiţie: să nu uiţi niciodată cât îi datorezi chinezului de acum cinci milenii sau domnului David. Contează e adevărat ce eşti şi ce poţi, dar contează şi cei care te-au ajutat să fii ceea ce eşti, care ţi-au garantat libertatea gândului şi mai ales putinţa de a compara şi de a-ţi vedea lungul nasului.