x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dor de mamă, cu Romica Puceanu

0
Autor: Tudor Octavian 19 Iul 2011 - 21:00

Oricate straduinti ar dovedi psi­hia­trii, nebuniile se inmultesc mai re­pede decat putinta medicilor de a le numara si defini. Dificultatile pleaca si de la faptul ca ticnelile, la cei mai multi oameni, vin si se duc. Min­tea le calca stramb un timp si ori se fac brusc bine, ori scapa de o tampeala si dau in alta. Intr-o va­ra, copil fiind, am petrecut ca­te­va saptamani in casa unei rubede­nii din imediata vecinatate a unui strand. Un vecin, care avea picup si un singur disc al Romicai Pu­cea­nu, si-l punea, ca sa ma exprim stiintific, aleatoriu. Nu conta la ce ora din zi, daca ploua sau daca era zapuseala, din curtea de alaturi in­cepea sa bubuie un difuzor span­zu­rat intr-un pom. Si, timp de trei mi­nute, cat dura inregistrarea, tot cartierul o asculta pe Romica la­la­ind singurul ei cantec de pe disc, 'Dor de mama'. Nimeni nu stia ce-l motiva pe acel vecin sa ascul­te, uneori de sapte, opt ori la rand, funerarul 'Dor de mama', iar alteori o data la doua, trei ceasuri. Nimeni nu stia cand avea sa dea nebunul drumul la picap, sa-si amelioreze, ca si cand ar fi luat un hap dat de doctor, nevoia clinica de a asculta la infinit aceeasi si aceiasi melodie.

Se intampla ca niste zile la rand sa para ca a ostenit sau ca a renuntat si, dintr-odata, fara nici o legatura cu nimic din ce ar fi putut avea vreo legatura cu vremea, cu circumstantele ori cu sta­rea de spi­rit a cartierului, din difuzorul urcat in varful prunului, sa-si inceapa lamentatia de bodega Puceanca. Jalea ii urca parca din rarunchi si avea in ea ceva ultimativ. Iti ve­nea sa intepenesti acolo unde te ga­seai. Imaginati-va situatia: toti sti­am ca va fi, dar cand si de ce, era un mister. Putea sa dureze toata vara, dar putea sa sfarseasca la fel de inexpli­cabil, ca in ziua in care a inceput.

Vecinul era un ins ursuz, des­pre care toata lumea spunea ca nu e re­comandabil sa-l star­nesti. Tot ce se tinea de damblaua aceea a lui avea dimensiunea si absurdul fata­li­­tatii. A fost reclamat la Mi­li­tie, dar degeaba. Mi­li­tia­nul chemat in fata portii, in timp ce din curtea ve­cinului Romica isi inalta spre tarii vaitatul in cel mai strangulat mod de a le zice din gura tiganeste, a ascultat sa se termine inregistrarea si a cugetat: 'Ti se rupe ini­ma, domnule!'. Pai, i-am zis noi, dementul a pus can­te­cul asta de sute de ori. O sa vedem, o sa anali­za­m, a mai zis militianul, vadit marcat de un dor personal de mama si dus a fost.

In vara urmatoare, am petrecut o parte din vacanta tot la doi pasi de strand, in casa rudelor. Uitasem de isteria declansata cu un an in urma de discul tiganului, insa lo­cu­rile, prunul cel mare de din­colo de gard si o idee de ne­im­pli­­nire, ce plutea discret, dar staruitor pes­te tot cartierul ma fa­ceau sa cred ca uitasem ceva im­por­tant si ca nu voi sti niciodata ce. Abia la ple­care mi-am adus amin­te de vai­ta­tul fara capat al Ro­mi­cai. I-am in­trebat pe ai mei ce s-a mai in­tam­plat, cum l-au potolit pe vecin. S-au uitat unii la altii, fapt ce voia sa insemne ca nu intelegeau ce intreb. Ceea ce pentru mine fusese un absurd general, pentru ei era inca o garantie a normalitatii.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de