x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Dor de poveşti.

Dor de poveşti.

de Marian Nazat    |    02 Iun 2011   •   21:00

● Primavara si-a descoperit fara sfiala trupul inmiresmat. E proaspata si curata ca o fecioara. Pielea-i in­florita in toate culorile pamantului stra­lu­ces­te in soarele bland-stapani­tor. Pa­sesc insingurat pe campul invi­orat, atent sa deslusesc orice fosnet al ierbii, orice tril slobozit de pasarile ce­ru­lui. Randunele cicalitoare, iuti ca sfar­lezele, canta necontenit in acro­ba­tii ce-ti taie rasuflarea. Pitigoi cu glas subtire, de tenori, tasnesc din la­nul de grau, se inalta brusc si apoi coboara, pitindu-se in tufele de pe mar­­­ginea cararii abia zvantate. Mierle negre se tanguie in departarea nu­ci­lor golasi, iviti in viile dezgropate de-o saptamana. O barza pluteste dea­­su­pra, lin ca avioanele din hartie pe care le aruncam in copilarie. Se la­sa pur­tata de palele de vant si deodata atin­ge moturile trifoiului imbobo­cit. Calca tantos, cu ciocul se­me­tit in ae­rul dulce al campiei magice. Dins­­pre zavoiul rasarit pe malul Oltului se au­de cucul. Ii raspunde o pu­pa­za, si har­malaia se porneste de-a val­ma cu sti­cletii, cotofenele, ciocarliile si ciorile, cu pasaretul cel gures risi­pit alandala. Stoluri de vrabii neas­tam­­­parate im­pestriteaza vazduhul, ci­­ri­­pind ju­ca­us. Or fi recunoscut co­pi­lul de odi­nioara din mine si-l in­tam­pina astfel, incerc sa-mi explic corul acestei fericiri neatinse de ni­mic. Inima mi-a luat-o razna, o simt zba­tandu-se sa iasa din piept, s-o ia la goana pe intinsoarea mitica. Mi-e cu neputinta s-o linistesc, e ca un ar­ma­­sar cuprins de calduri. Ma intind pe o ridicatura de nisip si ma abando­nez mirarii. Mirarii de a ma tulbura ori de cate ori dorul ma intoarce la ori­­gini, la fantana ce mi-a potolit se­tea la inceputurile destinului. Mirarii de a ma desprinde mereu ajuns acolo, de a ma bucura cum nu reusesc ni­ca­ieri. Si ma intorc ca la o iubita de care soarta m-a despartit tocmai ca s-o do­­resc insuportabil. Osandit s-o car cu mine de-a pururi, chinuit de alean si durere.

● Intru in sat pe o linie batuta cu pasul deseori, atunci. Dau cu ochii de o curte chivernisita candva. Acum, ulucile, atatea cate mai sunt, au putrezit. Par niste dinti maruntiti de carii. Cioturi innegrite pe gingiile hade. Casa e paraginita, ca si batatura, saracia le-a potopit neiertator. Geamuri sparte, carpite cu bucati de carton ingalbenit, ca si cand ar fi ne­lo­cuite. Parasite pe veci. Prin golurile din gard zaresc doua fapturi. O ba­tra­nica, infasurata in zdrente, cu fata supta de varsta, in chenarul gros al bro­boadei desirate de vreme. Sa aiba vreo optzeci de ani. Sade ghemuita pe pris­pa, alaturi de prostul satului (ciupleag la minte de mic), tinandu-si de urat unul altuia. Doua suflete de pripas, adunate la un loc de singuratate si nevolnicie. Asa lipiti si decrepiti aduc a naluciri, ramasite de precaritate potrivnica. Stau nemiscati si spo­ro­vaiesc in soapta. Nici sa vorbeasca tare nu mai au putere, caci doar Dumnezeu stie daca au pus in gura ceva in zilele din urma. Din ma­rul izbucnit in floare chiar la coltul prispei se scutura alene petale dia­fa­ne, usoare si ireale. Cad necontenit pe trupurile pipernicite ale bietelor ara­tari, ca un praf de zapada, in lumina lim­pede a amiezii. Si, credeti-ma, e cel mai in­ne­bunitor mar inflorit pe care l-am va­zut vreodata! La ce le-o folosi oare fru­mu­setea asta napastuitilor ni­meriti sub coama-i de splendoare?

● Se facea ca sunt iarasi elev. Imi azvarleam penarul si caietele in ghiozdan si o tuleam la scoala. Curios din cale-afara si nerabdator sa sune clopotelul, sa incingem o miuta in re­creatiile intotdeauna prea scurte. Dar azi ni se schimbase, nitam-nisam, orarul, fara ca cineva sa ne anunte. Aveam o ora de Iubire, doua de Ge­ne­rozitate, alta de Duiosie, ceva Mo­des­tie si, la sfarsit, Onestitate. Maine con­tinuam cu Patriotism, Loialitate, Pri­e­tenie, Recunostinta si Mila. Si tot asa, niste materii noi si ciudate in cu­ri­culara stramta a vremii. Chiar, de ce nu s-ar preda disciplinele astea la clasele primare? Fiindca si iubirea, si duiosia, si prietenia, si toate cele se invata, prin exercitiu zilnic. Ehe, ce oa­meni ar mai iesi astfel din scoli!....

● S-a innoptat de-a binelea. In curand, Hristos va invia din nou, nefericitul! Trec pe ulita copilariei, clatinat de emotii. In tihna nopta­ti­ca, un caine latra degeaba, undeva. Ra­gu­sit si blazat. Calc rar si dintr-odata mi se pare ca sunt un urias. D-aia si curtile se micsoreaza straniu, cat sa le cercetez fiecare ascunzis. Daca nu m-as feri, le-as strivi sub calcatura urieseasca. Pana si stelele imi sunt aproape. Mai-mai sa le lovesc cu fruntea. Doamne, si ce dodoloate sunt! Si frig de ti se aprinde carnea. In­cre­me­nesc in uimire, cu capul varat printre stelele arzatoare. Sa-mi ia pa­rul foc, zau nu va mint! Imping poarta si ma strecor in casa dintai, care mi-a leganat copilaria. Ce mai scama­torie, incap pe usa dintotdeauna! Unde s-o fi dus uriasul ce mi se na­za­rise ca sunt adineauri? Culmea, chiar si patul ma incape, semn ca basmele nu dureaza decat o clipa... Nu mai mult decat copilaria, adica. Pe care am sarbatorit-o alaltaieri...

×