Dorul mistuitor de propriul suflet

”Liniștea, rugăciunea, dragostea și înfranarea sunt cele patru arme cu ajutorul cărora se înalță sufletul la cer. Îndeletnicește-ți trupul cu post și priveghere și atunci vei putea să te aperi de cugetul chinuitor al voluptății. Precum lucrarea lui Dumnezeu este să chivernisească lumea, așa și lucrarea sufletului este să călăuzească trupul. (...) Fii sarguincios în viața practică și mintea ți se va lumina. Izolarea și rugăciunea sunt mijloace importante pentru dobandirea virtuții. Curățesc mintea și o fac înainte văzătoare”, spunea Sfantul Serafim de Sarov în cartea cu același nume, Ed. Cartea Ortodoxă.

Suntem în vreme de post acum și de aceea se poate să fie necesar să ne amintim că ”înălțarea sufletului la cer” s-ar putea să fie scopul vieții noastre, fie că știm aceasta sau nu. Pentru înălțarea sufletului poate că ar trebui să luptăm, să ne străduim, să transpirăm și să căutăm neancetat căile care ne poartă pe aripile luminii care ne așteaptă în lăuntrul nostru. Sfinții, ca și sfantul Serafim de Sarov, ne-au lăsat indicii, ne-au spus cum și pe unde am putea păși pentru ca omul din noi să-l cunoască pe Dumnezeu din noi. Iată că postul e una dintre ”armele” pe care omul le poate folosi pentru înălțarea sufletului său, căci sufletul este acela care călăuzește trupul, nu invers. Vedem, așadar, că postul nu înseamnă doar abținere de la mancare; într-un fel sau altul, celelalte trei virtuți care înalță sufletul la cer, adică liniștea, dragostea și înfrînarea, sunt virtuțile celui ce postește pentru înălțarea sufletului. Să te înfranezi de la judecata celuilalt, de la barfă, să te abții de la vorbirea îndelungată și fără rost îi aduce liniște sufletului și lumină minții. Să-ți înfranezi gandul rău și judecata, fie ea și îndreptățită, înseamnă să rămai liniștit în suflet și, prin aceasta, să te îndepărtezi de gălăgia lumii și de forfota ei, căci în acest zbucuium al lumii îngerul lui Dumnezeu nu poate sta aproape, iar sufletul nu cunoaște liniștea. Tristețea, mandria, furia și toate cele ce domnesc prin lume și nelinștesc inima și mintea omului îi iau lui și puterea de a vedea clar cu mintea și-i zdruncină discernămantul, pe cand liniștea lăuntrică îl face să cunoască dragostea și să poată să se înfraneze de la la cele ce-l atrag prea mult spre cele pamantești.

Sufletul omului se înalță la cer și mintea i se luminează grație alegerii și a dorinței inimii sale, a efortului personal, a căutării nencetate a abținerii de la mancare, de la ură, de la tristețe, de la judecată și de la manie. Pare că toate se leagă unele de altele, pare că lăcomia pantecelui e un fel în care renunțăm, fără să ne dăm seama, la lumina sufletului nostru; pare că sufletul nu se poate auzi cand ne otrăvim trupul și cand glasul suferinței e mai puternic decat acela al iubirii. Cu toate acestea, chemarea propriul suflet ar putea fi cauza ”dorului” pe care-l simțim noi, oamenii, atat de des și de dureros în noi înșine, cauza dorului de iubire și a sentimentului de neamplinire, de lipsă de iubire , ce revine neancetat în ființa noastră. Nici cei iubiți, chiar dacă iubirea noastră pentru ei e ca un vulcan pentru un timp, nici lucrurile pe care le facem în această viață, nici bogățiile și nici aurul nu ne consolează acest dor interior, tainic, al cărui foc arde din cand în cand, instovindu-ne și zdrobindu-ne toate iluziile omenești, nu ne pot stinge setea aceasta, setea de a ne întoarce la propriul suflet. Sfinții ne arată drumul pe care l-au parcurs ei înșiși și, iată, acesta-i un drum frumos, un drum al renunțării la plăcerile efemere, căci plăcerile acestea ne duc doar spre suferință. La capătul celălalt e împlinirea pe care n-o putem găsi în valurile învolburate ale lumii, e dragostea și călăuzirea divină, e puterea care s-ar putea să nu ne aducă slava lumii, dar să ne invite în lumina propriei inimi, în frumusețea propriului suflet, acolo unde vom ști că ne-a fost mereu dor de noi înșine, dor de sufleutul nosytru, pe care-l căutăm în lume, numai că nu poate fi în lume ceea ce e numai în lăuntrul nostru!