Dragomir îşi strigă marfa cu hărnicie de tarabagiu

Tarabagii, pentru a supravieţui, sunt nevoiţi să-şi strige marfa din toţi rărunchii. Caşaloţii negustoriei de anvergură, în schimb, îşi burduşesc teşchereaua în nesimţire, fără prea mari eforturi. La tarabă cumpărătorul întoarce marfa pe toate părţile, cântăreşte la centimă, se tocmeşte la sânge, scoate greu banul din buzunar, nelăsând negustorului decât şansa unui câştig minim. În magazinele de lux defilează ţanţoş doar cei care vor să-şi legitimeze public bunăstarea.

Calitatea mărfii nu mai contează pentru ei. Etichetă să fie şi preţuri cât mai mari. Pentru că îmbuibaţii se simt în largul lor atunci când decartează banul mult, fără să clipească, cotizând astfel la greu în beneficiul caşaloţilor. Mincinoase şi nesimţite sunt doar diferenţele exorbitante de preţ. Altfel, trebuie să recunoaştem şi diferenţele evidente de calitate dintre marfa de tarabă şi cea oferită de firmele cărora piaţa le-a verificat îndelung capacitatea de a concura.

Fotbalul a ajuns şi el produs industrial. Se vinde la tarabe sau în magazine de lux, are vitrinele sale şi are preţ. Caşaloţi şi tarabagii există şi în fotbal. Dumitru Dragomir, că vrea sau nu, că-i place sau este mânat de interese, face parte din piaţă şi este condamnat să comercializeze produsul autohton, adică fotbal românesc. Ca negustor nu-i rău. Are tupeu. Îşi strigă marfa cu hărnicie maximă, cu hărnicie de tarabagiu. I-auzi-l pe Mitică atunci când zice el că avem unul dintre primele şapte campionate ale Europei şi minunează-te.

Dar nu te pierde cu firea şi mai păstrează o porţie zdravănă de mirare pentru a întâmpina şi alte declaraţii ale lui Corleone. Cum ar fi aceea că Pantilimon este cel mai bun portar al Europei şi valorează atâtea milioane de euro cât să iasă România din criză.

Declaraţiile bombastice ale lui Dumitru Dragomir înalţă calificativele fotbalului autohton în tăriile minciunii sfruntate pentru ca, la negociere, oricât le-ai coborî, să mai rămână ceva şi în contul campionatului nostru cel suferind. Exagerările mai reprezintă şi un salut de bunăvoinţă pe care preşedintele ligii îl adresează subalternilor săi. Altfel nimeni nu-l crede şi nici chiar el nu crede ce spune, fiindcă doar fraier nu e Mitică al nostru.

Din nefericire, realitatea crudă este aceea că suntem în josul ierarhiilor europene, iar vorbele nu ne ajută nicicum să mai săltăm cumva. I-am apreciat pe timişoreni pentru că au reuşit să stea pe picioare în faţa Şahtiorului. N-au mai reuşit ei însă minunea şi în faţa Stuttgatului. Am fi avut o scuză dacă nemţii ar fi venit la Timişoara cu o superechipă. M-am convins însă că nu este aşa când am văzut la televizor, imediat după meciul de la Timişoara, imagini din partida FC Porto - Fiorentina. Alt film, altă regie, alţi actori.

Cred că şi adversarii timişorenilor ar fi stricat respectiva distribuţie. Iar nouă, românilor, nu ne rămâne decât şansa de a ne vedea lungul nasului şi de a acţiona în consecinţă. Dacă nu vom realiza că deocamdată aprovizionăm doar tarabele fotbalului vom avea mereu pretenţii nesăbuite. Iar atunci când rezultatele ne contrazic ne vom pierde cu firea şi ne vom face de râsul lumii. Spectacolul de grotă de la finalul meciului Dinamo - Slovan Liberec defineşte fidel sosul în care înotăm.