Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Comediantul Groucho Marx nu glumeşte defel când spune că „A merge în vacanţă cu soţia înseamnă a te duce la restaurant cu sandvişul de-acasă”. Într-adevăr, cârciumile sunt pline de cupluri sanchii care-şi ciugulesc indiferenţi sandvişurile aduse în pungă. Mănâncă cu mintea aiurea şi nici măcar nu se caută din priviri. La urma urmei, ce să-şi mai împărtăşească unul altuia, ce emoţie să mai trezească în celălalt ? Păi, n-are dreptate Pascal Bruckner când scrie că un cuplu înseamnă „Renunţarea la existenţă în schimbul siguranţei, chipul fără atracţie al dragostei legitime” ?
Un sociolog american, Eric Anderson pe nume, a ajuns la concluzia că monogamia este „o stare de detenţie socială şi sexuală, susceptibilă de a-i provoca unui bărbat frustrări, furie şi chiar răzbunare pe partenera lui oficială”. Cercetătorul de peste Ocean este profund misogin şi incorect politic, fiindcă aceeaşi stare de detenţie este resimţită şi de femeie. Chiar, de ce nu ni se îngăduie, pentru bună purtare, să fim liberaţi condiţionat din recluziunea monogamiei ? Am face cereri, o comisie de înţelepţi le-ar analiza şi ne-ar calcula fracţiile de pedeapsă executată. Sunteţi liberaţi condiţionat, dar dacă recidivaţi în monogamie veţi reveni în penitenciar !, l-am auzi pe şeful comisiei pronunţând verdictul. Ne-ar strânge mâna şi am păşi în libertate. O libertate părelnică, totuşi, căci amintirea gardienilor n-ar dispărea în veci. Şi nici urmele lăsate de lanţurile de la mâini şi de la picioare, mirosul de carceră...
Eseistul Alain de Botton mărturiseşte că „Până nu ai murit (...), este dificil să spui că cineva e iubirea vieţii tale”. De aceea ne rugăm să trăim cât mai mult, s-o cunoaştem pe aceea. Ori pe acela. Dar nu minţim deloc când îi spunem celuilalt că este iubirea vieţii noastre. A vieţii noastre de până atunci, că nu putem promite fapte viitoare...
Acelaşi francez mai zice că „până la urmă nu contează cu cine te căsătoreşti. Dacă la început îţi place, e foarte probabil ca până la sfârşit să nu-ţi mai placă. Şi dacă la început nu poţi s-o suferi, există şansa ca până la coadă să ţi se pară chiar că nu-i chiar aşa de rea”. Prin urmare, abia la sfârşit vom şti cu adevărat dacă am ales ce trebuie. Adică să ne resemnăm, mulţumind destinului că nu ne-a pricopsit cu ceva şi mai rău ? În prima situaţie avem de-a face cu autodistrugerea dragostei prin împlinire, în a doua, cu regăsirea indiferenţei prin uitarea de sine. Culmea, de oriunde ai veni, vei poposi în aceeaşi haltă, halta indiferenţei...
Dar în tot acest drum, atunci când „vameşul” care, cerându-ţi permisiunea să-ţi verifice „bagajul”, te întreabă „Aveţi ceva de declarat, alcool, ţigări, arme de foc ...?”, răspunde-i precum Oscar Wilde: „Numai dragostea mea”. Şi bucură-te din plin, fiindcă dragostea nu e „un delict, cel puţin nu încă”. Deşi sunt semne să devină şi tare mă tem că nu peste mult timp vom plăti biruri grele pentru el.
Şi te mai roagă ca iubirea „să nu fie atât de vulnerabilă încât să-ţi pună în pericol indepedenţa, dar nici atât de independentă încât să-ţi refuze vulnerabilitatea”. Complicat, nu ?
„Ţine tu luna în mâna-mi şi lasă restul în seama mea”, sunt versuri dintr-o melodie. Îndrăgostiţii propovăduiesc abandonul de sine. Dăruieşte-mi-te ca să mi te dăruiesc ! Numai că doar unul dintre ei are totul în seamă. Egalitatea nu există nici măcar în dragoste...
Pe femeie o înţelegi orişicât abia după ce nu-ţi mai pasă de ea. Cât o iubeşti nici nu te interesează s-o înţelegi. Iubeşti şi atât, iubeşti o închipuire, un vis ! Amorul deformează imaginea, ca luciul apei atins cu o nuia. Apa se tulbură, contururile se frâng, totul e schimonosit. Aidoma se întâmplă şi cu cel care iubeşte. Înlăuntrul lui se petrec zguduiri, sufletul i se răvăşeşte, mintea nu mai e capabilă de luciditate. După ce învolburarea dispare, îţi stă în putere să-l desluşeşti pe celălalt. Adesea, înţelegerea celuilalt presupune ceva compasiune. Oricum, e nevoie de distanţă pentru a nu greşi în judecata pe care o faci. Adică de neimplicare afectivă. De neiubire.
„Să nu uiţi că pentru femeie nu primul bărbat este cel mai important, ci ultimul”, îi zise ea, îmbrăţişându-l fierbinte. El o privi ca nicicând, tulburat de gândul ce-i încolţise dintr-odată. Ultimul bărbat... Hm, ce sumbru sună... Funest ! După el, nu mai este nimic. Doar neviaţa şi nemişcarea. Ultimul bărbat nu-i decât peţitorul morţii, solul nemărginirii din care nimeni nu s-a întors vreodată. Dar la capătul unei poveşti de iubire nu e un pic de moarte ? Nu murim puţin la despărţirea de omul pe care-l credeam...ultimul ? Aşa ajungi într-o bună zi „să înţelegi că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi”. Sărut mâna, doamna Ileana Vulpescu, e cu neputinţă să vă contrazic !
